1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

China - 25 de ani de echilibristică

Matthias von Hein / Cristian Ştefănescu18 decembrie 2003
https://p.dw.com/p/B1lO
Nu puţine sunt vocile care, privind admirativ spre creşterea economică a Chinei, apreciază gigantul galben din Asia de Răsărit ca fiind locomotiva economiei mondiale. Germania a întors, cu interes, privirea spre China. În vizita sa recentă, cancelarul federal Gerhard Schroeder a fost însoţit de o delegaţie dominată de reprezenetanţii de vîrf ai marilor concerne germane. De cele mai multe ori, China nu a reuşit să dea viaţă viselor de mărire chiar dacă a încercat de mai multe ori să progreseze pînă la a se impune ca o forţă economică a lumii. În anii '60, milioane de chinezi mureau de inaniţie, victime ale aşa-numitului "Mare salt înainte" maoist. Revoluţia culturală a izolat ţara, între 1966 şi 1976. Actuala conjunctură chineză are o dată de naştere bine stabilită: 18 decembrie 1978. În urmă cu exact 25 de ani, cineva propunea chinezilor, de la microfonul Congresului Partidului Comunist, să "caute adevărul în fapte". Comitetul Central dădea ţara pe mîna celui ce avea să devină patriarhul naţiunii, Deng Xiaoping. Începeau, încet dar sigur, reformele şi deschiderea. Ţara avea nevoie de o infuzie de simţ al realităţii. Japonia, Coreea de Sud şi ceilalţi mici dragoni sud-est asiatici reuşiseră să atingă un nivel de trai consistent. În schimb, în China, totul se rezuma la demagogie - iar industria de stat şi, mai ales, ideologia maoistă nu ofereau nici o şansă de progres. Primele elemente de economie de piaţă aveau să fie lansate în agricultură. Efectele nu au întîrziat să apară, fiind resimţite atît de sutele de milioane de ţărani, eliberaţi de falimentara agricultură colectivizată, cît şi de restul populaţiei. Şi, dintr-o dată, de la egalitarism, a aparut şi dorinţa de înavuţire. Nu doar reformele economice pătrundeau timid în China. A fost şi vremea Zidului Democraţiei - oamenii se strîngeau, în centrul Pekinului, pentru a discuta despre noua politică a partidului. Acolo şi-a expus şi disidentul Wei Jingsheng legendara gazetă de perete în care explica despre ineficienţa schimbării, cît timp eforturile economice nu sunt dublate de libertate şi democraţie. Zidul Democraţiei a fost, însă, mai degrabă un experiment tolerat pentru o perioadă scurtă. Deng Xiaoping îşi făcuse calcule precise şi a reuşit să îşi atingă scopurile: şi-a identificat adversarii şi i-a îndepărtat. Adversari erau consideraţi acei membri ai aparatului de partid pentru care introducerea reformelor economice reprezenta deviere de la linia şi moştenirea maoistă. A urmat, apoi, în martie 1979, îndepătrarea liberalilor şi reformiştilor. Wei Jingsheng, de exemplu, avea să fie condamat la 15 ani detenţie. De atunci se întinde China într-un exerciţie de echilibristică - între economia de piaţă şi conservatorismul politic. O altă variantă a autocraticului Singapore. Şi nu fără succes. Peste 250 de milioane de chinezi vorbesc astăzi la telefoane mobile, transformînd China în cea mai mare piaţă de profil din lume. Transrapidul traversează Shanghai-ul iar Volkswagen vinde mai multe maşini în China decît în Germania. China nu este, însă, o piaţă liberală. Înainte de a muri, în 1997, Deng a stabilit reguli precise. Între acestea, de exemplu, dreptul unora dintre chinezi de a se îmbogăţi înaintea altora. Aşa s-a şi întîmplat. Au beneficiat cei care au ştiut să-şi impună influenţa politică. Şi acele grupuri care au ştiut cum să-şi reţină felii consistente în timpul marilor privatizări. Creşterea economică a Chinei a ocolit, deocamdată, aproximativ 800 de milioane de chinezi. Majoritatea locuiesc la ţară. Şi nici acum nu există soluţii legale pentru scoaterea acestora din sărăcie. Pe de altă parte, partidul a rămas în tot şi în toate. Din mesajul rostit acum 25 de ani de patriarhul Deng, actuala putere a ales un anume sens - şi are grijă care fapte pot fi rostite ca adevăr şi care nu au dreptul să fie cunoscute. Cine vorbeşte prea mult păţeşte, şi astăzi, ceea ce a păţit pe vremuri Wei Jingsheng.