Chipul nostru adevărat

M-a părăsit recent o tânără prietenă. A pierdut pariul suprem, când s-a frânt, într-o luptă inegală cu bolile, cu viaţa, cu moartea. Că ne cunoşteam doar pe Facebook contează prea puţin. Ne stimam realmente. Era, cum se zice, vizibil "handicapată”. Învăţase la un liceu tehnologic, apoi studiase engleza şi compunea versuri şi cântece. Purta ruj, se farda, flirta ca orice altă fată de vârsta ei tânără şi, ca singer-songwriter şi actriţă ce era îi anunţa, estetic convingător, pe cititorii ei, că-i va ”f..te pe toţi care s-au folosit şi au profitat de mine”. 

Reflectam la soarta ei literalmente ingrată şi nefastă înainte de a închide ea ochii, definitiv, precum şi la gândurile nedemne, trecându-le multora prin cap când consideră că ”e poate mai bine aşa, pentru ea, bla bla..” văzând mai peste tot acum, după 20 de ani, ca şi atunci: ”Te iubim”! ”Ne lipseşti!” ”De ce ne-ai părăsit?” ”Cui ne-ai lăsat?”.

Regina inimilor

O defulare emoţională în masă ne-a recuprins aproape ca acum două decenii când i-a luat apa pe britanici. Şi a înnebunit nu doar Regatul Unit. Ci Europa şi lumea întreagă. Ne-am simţit aproape in corpore atinşi, afectaţi, răniţi, poate chiar distruşi de vestea morţii "reginei inimilor”, cum îi spusese Lady-ei Di, dacă nu mă înşel, Tony Blair (iar porecla se lipise de ea ca marca de scrisoare). Or, dincolo de tragismul unei vieţi curmate prematur, de binefacerile şi de aura pe de o parte erotică, pe de alta nobiliară înconjurându-i destinul şi finalul, nimic, în fapt, n-ar fi trebuit s-o îndreptăţească să ocupe, şi atunci şi acum, un loc relativ proeminent în spaţiul mediatic al întregii lumi.

Sociologii vor găsi, neîndoielnic, răspunsuri ştiinţific pertinente la întrebări cu totul legitime, vizând fascinaţia aparent inexplicabilă pe care a iscat-o multora, în viaţă şi post-mortem, Lady Di.

Intuitiv cred, în ce mă priveşte, că, facilitată de societatea informaţională şi de explozia aproape concomitentă a reţelelor sociale, hipertrofierea imaginii Dianei ca simbol al unei modernităţi marcate de feminism şi multiculturalism, se leagă nu doar de "Zeitgeist", de mode şi de uşurinţa răspândirii oricăror mituri moderne, precum şi de pofta noastră de mister, romantism şi aventură.

Au gonflat-o monstruos şi alte ingrediente, precum nevoia noastră de a acoperi orice perversiune conferindu-i un chip vizibil şi plăcut. Ori dorul de generozitate şi de rebeliune antinomistă într-o lume aparent tot mai guvernată parcă de egoism, tot mai ternă şi prozaică, mai închistată şi uscat-legalistă. Ori precum năzuinţa noastră de a ne înconjura cu perfecţiune, cu forme frumoase, cu persoane atrăgătoare, naturale şi elegante, cu obiecte estetice, spre a refula celălalt versant, regretabil, al universului, cu tot cu tenebrele existenţiale ce ne confruntă realiter.

Pe scurt, imaginea Dianei îmi pare a fi, între altele, expresia dorinţei şi nevoii multora din noi de a visa frumos într-un univers parţial hidos. Să visăm frumos şi nu care cumva să ne trezască cineva din vis sunt deziderate ce ni se par imperative mai ales când ne ciocnim de urâţenie concentrată. Când ne confruntăm cu diformităţi. Cu handicapuri. Cu desfigurări vizibile. Cu sluţiri comportamentale. Pe scurt, cu neajunsuri ori poceli fizice sau psihice.

Mama şi copilul cu dizabilităţi majore

„Hai, valea”! Şi „i-aţi tălpăşiţa, cucoană, dacă nu vrei să-ţi bagi minţile în cap”, i se tot recomandase gravidei, în formule mai mult sau mai puţin politicoase, după ghinionista diagnoză prenatală. „Tot copilul e atât de plin de greşeli”! exclamase, în reacţie la rezultatul analizelor genetice, medicul dezolat, dar şi excedat de perplexitatea mamei şi de stăruinţa ei de a-şi păstra copilul în ciuda dizabilităţilor sale eventuale.

Şi nu erau puţine. I se prezisese iniţial că, dacă fătul va trăi, va fi un copil afectat de sindromul Down. După o lună, părinţii fetiţei încă nenăscute aveau să afle că în burta mamei se produsese o dezvoltare deficitară a embrionului, astfel încât, odată născută, copila avea să sufere grav de varii malformaţii cardiace. Şi de această dată mama şi tatăl rămăseseră ferm hotărâţi să nu întrerupă sarcina.

Apoi, însă, aveau să fie tentaţi să afurisească investigaţiile medicale prenatale. Şi să le numească, de la analiza ADN la ecografie, un blestem. Căci specialiştii îi înştiinţaseră că, dacă fătul nu se va naşte mort, vor avea nu doar un copil retardat mintal şi cardiac, ci şi hidrocefal. Într-o carte evitând în genere acuzele, Sandra Schulz, o jurnalistă din Germania, şi-a descris, între altele, starea, când i s-a pus în vedere starea copilului ei nenăscut. Şi când, altfel decât 90 la sută din femeile din Germania trecând prin experienţa ei, s-a hotărât să sfideze avertismentele şi să-şi aducă, totuşi, pe lume copilul.

Mi-am reprimat scurt impulsul, abject, de a o condamna pentru că a înfruntat o societate din ce în ce mai puţin pregătită să accepte orice devieri, oricât de insignifiante, de la norme. O societate care le expune mai întâi pe mame unor presiuni formidabile, exercitate fie conştient, fie subconştient, spre a se conforma şi a da societăţii nu atât oameni, cu sau fără dizabilităţi, acceptaţi aşa cum sunt, ca dotaţi cu o demnitate egală, indiferent dacă le au sau nu le au, cât ”produse utile”. Şi-anume, în primul rând utile.

Distopia lui Huxley

E o societate care, apoi, îi expune, şi mai greţos, pe copiii cu dizabilităţi, unor presiuni şi mai ample, adesea insuportabile. Căci li se cere, fără cuvinte uneori, să dispară din scenă cu handicapurile lor. Să se lase marginalizaţi fără crâcnire şi supuşi unui mobbing fatal în şcoli ori în cartier. Să se lase distruşi, pe scurt, şi psihic, dacă nu sunt şi nu pot fi la înălţime fizic, în timp ce restul lumii, însetată să vadă curgând sângele altora, ca să-şi suporte mai uşor propriile defecte şi neajunsuri, adulează şi idolatrizează figuri agreabile cu care să se poate lesne identifica. De pildă, pe defuncta Lady Di. 

Dincolo de chinurile şi drama individuală marcându-i pe părinţii insuficient conseiaţi psiho-social într-o Europă prea puţin interesată încă, de astfel de probleme, relele societăţii postmoderne sunt vădite. Căci din varii motive se îndreaptă, cu pas grăbit, către ”cea mai bună dintre lumi”, distopia lui Huxley, zugrăvind un sistem totalitar cu feţi şi embrioni manipulaţi biologic şi social, în care fericirea e musai şi stabilitatea şi pacea obligatorii.

Îmi reprim desigur şi impulsul de a le condamna pe cele 90 la sută din femeile care hotărăsc să avorteze după asemenea diagnoze înspăimântătoare. Nu le pot condamna nici pe cele care o fac pentru că-şi doresc, pur şi simplu, copii sănătoşi. Şi nici pe cele hotărându-se astfel pentru ca să nu-şi expună odraselele unei vieţi de nenorociri într-un univers precum cel descris de Huxley, ca spaţiul unui coşmar izvorât din excesul dorului şi al facerii de bine al ştiinţificului om modern. Cel ahtiat de o bunătate ireală, simbolizată eficient, cândva, de prinţesa inimilor.

În fond, cum ar putea fi osândite inimile care nu mai cred că această lume va mai putea fi ce-ar trebui, dacă ar înţelege că orice fiinţă umană e creată după chipul şi asemănarea Lui? Pare o utopie să le accepte în mod veritabil pe toate. Şi să le dea astfel o şansă. Prietenei mele poete nu i-a dat.