Cine conduce lumea?

Cine conduce lumea - este întrebarea implicită căreia ziarul spaniol ABC îi dă un răspuns cît se poate de simplu: summitul G 2, alias Statele Unite şi China. Cea de-a doua acţionează deja în postura de superputere, iar vizita preşedintelui Hu Jintao la Washington marchează instituirea unui G-2 care actualmente domină politica lumii, în timp ce bătrîna Europă pierde în continuare teren. Faptul că centrul de greutate al lumii se îndepărtează tot mai mult de ţărmurile Atlanticului, ar trebui să ne îngrijoreze.

Temerile generate de o prea vertiginoasă ascensiune a Chinei ar urma să fie programatic dezamorsate de vizita lui Jintao la Washington, şeful Imperiului de Mijloc propunîndu-şi să promoveze ideea stabilităţii ţării sale într-o lume „armonioasă”. Dar, notează în continuare FRANKFURTER ALLGEMEINE ZEITUNG, pe prima sa pagină azi, vorbelor trebuie să le urmeze faptele.

În schimb, temerile europenilor generate de comportamentul premierului Ungariei, Orban, şi de legea mass-media pe care acesta a promulgat-o, sunt în continuare alimentate de metoda celui care deţine preşedinţia Uniunii pe următoarele şase luni. Fiindcă, scrie DER STANDARD, faptul că Orban îşi tratează criticii ca şi cum aceştia i-ar fi duşmani, că-şi ia „poporul” drept ostatic, că adoptă atitudini belicoase, toate acestea demonstrează că Orban nu şi-a înţeles rolul. Uniunea are nevoie la conducerea ei de un preşedinte puternic, dar nu de un războinic, ci de un luptător. Orban se află într-o situaţie tragică: prin lupta sa împotriva comunismului a devenit un erou. Azi el trebuie să lupte nu împotriva unei cauze ci pentru o cauză, conchide ziarul austriac citat.

Pornind de la cazul Orban, ziarul francez DERNIERES NOUVELLES D'ALSACE opinează că, prin schimbarea la fiecare şase luni a preşedinţiei în termen a celor 27 s-au creat şi premizele ca în anumite cazuri, tocmai principiile fundamentale ale Uniunii Europene să fie călcate în picioare, ceea ce îi poate face pe întemeietorii comunităţii să se răsucească în mormînt.

Cît despre Europa, confruntată cu Revoluţia tunisiană, şi ea este chemată să-şi modifice strategia, recomandă LE MONDE amintind că Bruxelles-ul s-a blamat, oferind Tunisiei statutul de partener privilegiat când dictatorul Ben Ali se afla la putere.

Acest oportunism "virtuos" nu poate camufla un fapt mai mult decît deranjant: autoritarismul a crescut în Tunisia la umbra Europei. Europa ar trebui acum să-i vină în ajutor poporului tunisian care, prin forţe proprii, s-a dezbărat de dictator.

Dacă Europa vrea să-şi manifeste solidaritatea cu poporul tunisian, ea trebuie să nu se limiteze doar la promisiunile de ajutor. Şi, încă mai mult decît atît: ea trebuie să-şi modifice întreaga strategie şi politică de vecinătate faţă de ţările din bazinul mediteranean.

Foamea, pofta cu care tunisienii au muşcat din fructul noii lor suveranităţi sunt semnalul cel mai limpede că dăinuirea autocraţiilor în lumea arabă nu a diminuat forţa de seducţie a libertăţii pentru popoarele supuse, crede THE TIMES. Ziarul londonez precizează că semnalul este adresat şi Europei şi Statelor Unite, cărora li se cere să nu mai tolereze regimuri despotice şi corupte, de teama unor rele şi mai mari, precum teocraţia islamistă.

În încercarea de a rămîne la putere şi de a opri dominoul revoluţiei în ţările arabe, unii dictatori recurg la înlăturarea unor cauze prime, ne-ideologice, ale nemulţumirii, subvenţionînd masiv alimentele. La mijloc e teama lor ca norodul să nu fie împins să se revolte şi din pricina foamei -observă LE FIGARO.

Mai există însă un impediment în rapida răspîndire a modelului tunisian în ţările arabe vecine: autocraţii şi dictatorii aflaţi la putere au talentul de a bloca orice concurenţă. Şi - scrie LA PRESSE DE LA MANCHE - la nevoie nu se dau înapoi nici de la a face, fie şi la modul elegant, să dispară persoanele care rîvnesc la putere.

Autor: Rodica Binder

Redactor: Petre M. Iancu