Cine plăteşte pentru erorile judiciare?

Judecătorii nu plătesc pentru erorile lor. Este o constatare veche şi care nu are deloc remedii uşoare.

De fapt, în tradiţia instituţională europeană responsabilitatea personală a judecătorului a fost resorbită în responsabilitatea difuză a statului. Istoric vorbind s-a mers de fapt invers, de la responsabilitatea directă a judecătorului la situaţia de astăzi în care serviciul public al Justiţiei a luat asupra sa toate neajunsurile unei funcţionări negative.

În România subiectul a fost pus pe tapet de ministrul de Justiţie pe fondul unor cronice nemulţumiri publice faţă de sistemul judiciar, dar şi al presiunilor externe. CEDO, de exemplu, a dat un termen României să rezolve problema tratamentului juridic al restituirii proprietăţilor, ceea ce, printre altele, a inspirat ideea unei legi care să-l oblige pe judecător să plătească efectiv pentru greşelile sale. Statul a plătit, dar nu şi judecătorii care au provocat această situaţie.

În România legislaţia prevede ce-i drept răspunderea materială a magistratului, dar nu în mod direct, altfel spus, cel păgubit nu poate cere despăgubiri judecătorului care l-a nedreptăţit. Dacă se constată că o persoană a suferit nemotivat daune în cursul procedurilor judiciare, statul poate iniţia o acţiune de regres împotriva magistratului care a provocat eroarea judiciară. Dar, aşa cum a remarcat şi ministrul de Justiţie Cătălin Predoiu, de la apariţia legii în 2004 şi până în prezent nici o acţiune de regres nu s-a materializat în practică.

România nu reprezintă însă un caz singular. În Franţa de exemplu lucrurile se petrec la fel, poate pentru că sistemul acesta nu stabileşte o legătură directă între victimă, pretenţiile sale şi magistratul pretins vinovat. Recent a fost declanşată o dezbatere despre reponsabilitatea personală a magistraţilor în urma declaraţiilor preşedintelui Nicolas Sarkoyz, referitoare la erorile comise de magistraţi în cazul Tony Meilhon. Dar ca şi în România, magistraţii francezi se opun unor reforme, argumentând că asalturile politice asupra magistraţilor nu ar fi de natură să îmbunătăţească actul de justiţie. Dimpotrivă, au susţinut magistraţii francezi, apare riscul ca judecătorul să fie îndemnat să ia decizii în favoarea unui justiţiabil potenţial vindicativ. În concluzie responsabilitatea personală a magistraţilor ar duce mai curând la o degradare generalizată a justiţiei.

Poate tocmai în siajul dezbaterii franceze, Asociaţia Franco-română a Juriştilor, a organizat la rândul ei o conferinţă pe această temă. Conferinţa organizată solidar cu CSM şi cu Ministerul de Justiţie a fost o bună ocazie pentru ministrul Cătălin Predoiu să reia argumentaţia în favoarea răspunderii personale a magistraţilor.

Suprinzător sau nu, de data aceasta ministrul a rămas singur. Nu doar magistraţi ca Mona Pivniceru sau Viorica Constiniu, adversari ireductibili ai Guvernului pe toate temele posibile, dar şi un tânăr cu reputaţie de reformist cum este judecătorul Cristian Danileţ, membru CSM, a pledat împotriva responsabilităţii personale a magistraţilor.

Toată lumea admite ca sistemul judiciar merge prost, că sunt mulţi magistraţi slab pregătiţi sau corupţi, dar este semnificativ că de astă dată, s-a creat un consens împotriva reformei cerute de ministrul Justiţiei.

Magistraţii se tem realmente de efectele unei asemenea reforme în ambianţa socială din România marcată de violenţe şi intenţii vindicative explicit formulate.

Se poate spune că cei care nu greşesc nu au de ce să se teamă, dar în justiţie eroarea este ceva mai greu de definit şi care ţine adesea de înseşi procedurile judiciare. De aceea sistemul a tins să asume solidar şi difuz erorile sale de funcţionare. Pe de altă parte, ministrul de Justiţie are dreptate să se întrebe ce are de făcut când inspecţiile judiciare sunt complezente şi când CSM este prea îngăduitor dacă nu chiar complice şi cînd nici un fel de răspundere nu funcţionează? E nevoie de reforme radicale sau de răbdare şi evoluţii progresive?

Autor: Horaţiu Pepine
Redactor: Alina Kühnel