Cine sunt învingătorii

Vestea bună potrivit căreia zona euro şi-ar fi revenit din letargie se cuvine primită, din mai multe motive, cu oarecare circumspecţie. În Germania, ea soseşte la momentul potrivit, înainte de alegerile parlamentare din septembrie. Ea insuflă optimism şi încredere în politica anti-criză dusă de actuala coaliţie, putînd, într-un anume fel, facilita perpetuarea acesteia după scrutinul parlamentar. Dar, potrivit unui adagiu bine cunoscut, după criză este înainte de criză. Într-un atare caz, nu există prea multe temeiuri de optimism. Privind înapoi în istoria veacului trecut, în marea criză din anii 30 au existat episoade de reviriment, după care a urmat catastrofa.

Există riscul ca şi de astă dată istoria să se repete? Intrebarea rămîne, deocamdată, fără răspuns.

Ce se ştie este că fondurile Hedge, supranumite lăcustele capitaliste, şi-au făcut din nou apariţia, la fel de vioaie şi rapace ca înainte de fatidicul 2008. Care a facilitat însă, aproape inexplicabil la prima vedere, multiplicarea averilor celor deja bogaţi. Doar în ultimul an, numărul miliardarilor a sporit cu 16%. Potrivit unei statistici Forbes, reprodusă de revista DER SPIEGEL, averea totală a acestora s-ar ridica în lume la 5,4 bilioane de dolari. Ţările care deţin cei mai mulţi miliardari sunt Statele Unite ale Americii, China, Rusia, Germania, India, Brazilia, Turcia, Marea Britanie, Taiwan.

Superbogaţii - un fenomen global

Surprinzătoare este prezenţa, în plutonul fruntaş al ţărilor producătoare de miliardari, a Chinei şi a Rusiei, state al căror sistem comunist - din trecut sau prezent - pare a nu fi pus deloc oprelişti, ci dimpotrivă, a stimulat chiar, pînă la dezlănţuire, forţele capitalismului.

O recentă apariţie editorială furnizează cîteva posibile explicaţii aşa numitului fenomen al turbo-capitalismului.

Chrystia Freeland, o jurnalistă canadiană, absolventă a mai multor facultăţi de elită, specializată în politica economică şi financiară, este semnatara cărţii intitulată „Superbogaţii. Ascensiunea şi domnia unei noi elite globale”. Proaspăt tradusă în germană, scrierea a furnizat revistei DER SPIEGEL ocazia de a sta de vorbă cu autoarea. Lectura interviului intitulat „Învingătorul primeşte tot” risipeşte unele nedumeriri în aceeaşi măsură în care iscă şi unele nelinişti.

Cum explică Chrystia Freeland miracolul acumulării de averi gigantice într-un interval extrem de scurt de către moguli precum şeful concernului IKEA, Ingvar Kamprad sau patronul firmei de textile şi îmbrăcăminte ZARA, Amancio Ortega?

Dacă în trecut averile se acumulau în răstimpul unor generaţii, azi formula self-made-man este la modă. Tehnologie şi idei sună în două cuvinte răspunsul jurnalistei canadiene. Dar tot ea atrage atenţia că cei ajunşi atît de rapid pe firmamentul superbogaţilor nu provin îndeobşte din familii cu multă dare de mînă, ci din clasa de mijloc, au pornit la drum de foarte tineri, au avut idei, dar şi o bună pregătire profesională.

De ce femeile nu figurează în această elită globală a finanţelor, rămîne şi pentru Freeland un mister. Autoarea constată ceea ce şi cetăţeanului de rînd îi este dat să observe: universul superbogaţilor este unul închis, cu toţii frecventează aceleaşi şcoli, aceleaşi bănci, aceleaşi hoteluri şi restaurante, aceleaşi case de modă şi locuri de vacanţă. În această lume au acces, deloc întîmplător, jurnaliştii şi politicienii. Frecventîndu-se reciproc, ajung să gîndească mai toţi în acelaşi fel, precizează Chystia Freeland, care a însoţit şi a studiat obiceiurile acestei noi „elite”.

În cazul Rusiei şi al Chinei, există o interesantă particularitate de comportament a oligarhilor. Spre deosebire de mogulii occidentali care detestă statul, aceştia cultivă relaţiile cu statul. Rezultatul? Fostul premier chinez Jibao a devenit miliardar.

Este păcat că în dialog nu este adusă în discuţie monstruozitatea mixturii unui capitalism feroce cu o dictatură politică, cu autocraţia ori cu teocraţia. Freeland regretă că slujbaşii statului sunt prost plătiţi şi că nu se bucură de stima cuvenită, întrevăzînd în contrastul tot mai flagrant dintre cei foarte bogaţi şi restul membrilor unei societăţi o primejdie reală pentru democraţie.

Dar şi preşedintele american Obama este deţinătorul unei averi în valoare de milioane de dolari, făcută înainte de a fi ajuns la şefia Casei Albe. Cît despre clasa politică americană, ea are o provenienţă cît se poate de omogenă. Liderii ei sunt cu toţii oameni bogaţi şi-şi pot înmulţi averile mai ales după încheierea mandatului. Ceea ce se întămplă deja şi în Europa.

Capitalism şi democraţie

Dacă averile se strîng doar la vîrf, cum mai poate statul regulariza economia, se întreabă autoarea însăşi, spre a face imediat o pledoarie înfocată tocmai pentru acel tip de capitalism preferat şi promovat tocmai de cei mai bogaţi oameni ai lumii. Freeland rămîne convinsă că singurul sistem economic capabil să producă bunăstare este capitalismul. Omenirea are nevoie de inventatori şi întreprinzători precum Bill Gates ori Jeff Bezos, de manageri care să conducă marile bănci, înfruntînd şi riscuri. Capitalismul nu trebuie demonizat, dar trebuie vegheat ca profiturile să nu revină doar unei minorităţi aflate în vîrful ierarhiei.

În finalul dialogului, Chrystia Freeland mărturiseşte că pledează nu în favoarea excesului de reglementări ori a reducerii drastice a acestora, ci pentru un stat inteligent. Dacă democraţia capitalistă nu oferă unei largi majorităţi avantaje economice, atunci această majoritate fie că va renunţa la capitalism, fie capitaliştii vor abandona democraţia.

Părerea autoarei exprimată în interviul publicat în hebdomadarul german poate fi deopotrivă interpretată ca avertisment şi ca profeţie, incitînd cititorul să se întrebe în ce stadiu de evoluţie a relaţiei dintre capitalism şi democraţie se află, acum, ţara în care el trăieşte.