Cine va fi următorul premier?

Partidul Democrat Liberal a refuzat la un moment dat varianta unui aşa numit prim ministru „tehnocrat" sau „independent". Dar lucrurile ar putea să se schimbe. Aşa cum lasă se vadă militanţii partidului, sunt tot mai puţini aceia dispuşi să adopte o poziţie „anti-prezidenţială”.

De aceea, înainte sau după Convenţia naţională a PDL am putea asista la schimbarea guvernului. Rămâne însă întrebare principală: Cine va fi prim-ministru?

Preşedintele spera şi se pare că mai speră să-l convingă să preia această sarcină pe guvernatorul BNR, Mugur Isărescu. Ca imagine publică ar fi o mişcare reuşită, dar ar fi şi o soluţie „tehnică” de natură să inspire încredere celor avizaţi.

În orice caz, numirea unui om de talia lui Mugur Isărescu ar putea atenua obiecţia potrivit căreia preşedintele caută doar să salveze şansele electorale ale PDL.

Cu Isărescu în fruntea guvernului s-ar putea spera la ceva mai mult decât o aplicare didactică a planului FMI de reducere a cheltuielilor publice.

De fapt aici se află miza principală. România a dus la bun sfârşit acordul cu FMI încheiat în 2009 şi a încheiat un altul de tip „preventiv", pe 24 de luni (cu începere de la 31 martie 2010), care presupune restricţii asemănătoare.

Deficitul bugetar de anul acesta ar trebui să se limiteze la 4,4% din PIB, iar în 2012 urmează să coboare sub 3%, ceea ce presupune, evident, continuarea reducerii sectorului public.

„Trebuie să recunoaştem, totuşi, că nu a fost făcută toată munca", declara la finele săptămânii trecute, şeful misiunii FMI în România. „Se impun pe mai departe eforturi majore pentru a continua procesul de reforme structurale, astfel încât România să beneficieze de avantajul potenţialului de creştere economică", încheia J. Franks.

Chiar dacă anul acesta, va fi, aşa cum susţine prognoza FMI, o creştere economică de 1,3%, totuşi efortul va fi cel puţin la fel de mare ca anul trecut.

Şi, în orice caz, creşterea economică nu va fi resimţită în buzunarele cetăţenilor, ceea ce îngreunează munca oricărui guvern. Un alt guvern mai bun, mai imaginativ, mai fiabil ar trebui aşadar să respecte restricţiile acordului cu FMI, dar totodată să ofere soluţii capabile să relanseze speranţa. Ar fi nevoie aşadar de un plus de competenţă şi încredere publică.

În acest moment preşedintele face mari eforturi să împacheteze lucrurile în aşa fel, încât să nu dea impresia că schimbarea primului ministru ar echivala cu recunoaşterea unui eşec.

Desemnarea lui Mugur Isărescu, admiţând că acesta va accepta, reprezintă practic reeditarea deciziei pe care a luat-o preşedintele Emil Constantinescu care se confrunta la rândul său, în 1999, cu o criză fără leac şi cu lipsa competenţelor în propriul partid.

Guvernul Isărescu a fost un real succes al regimului Constantinescu, întrucât a reprezentat ieşirea din recesiune şi începerea negocierilor de aderare la Uniunea Europeană. Este ironic că preşedintele Traian Băsescu, care nu oboseşte să-l discrediteze pe predecesorul său, pare dispus să recurgă până la urmă la aceeaşi soluţie.

De fapt, dacă luăm în considerare percepţia publică, preşedintele este constrâns de împrejurări. Luna trecută, potrivit unui sondaj de opinie (IRES) 56% din cei chestionaţi manifestau „foarte puţină” încredere în guvern şi 35% „puţină” încredere. Adunând, ajungem la un covârşitor 91% de neîncredere faţă de guvernul condus de Emil Boc.

Dacă mai spunem şi că preşedintele Traian Băsescu însuma la rândul său 88% opinii critice, avem tabloul dramatic al unei puteri politice masiv dezavuate de proprii cetăţeni. Iar dacă luăm în calcul că, în acelaşi sondaj, în aceeaşi perioadă de scepticism generalizat, Banca Naţională reuşea totuşi să adune 41% de opinii pozitive, atunci ajungem uşor la aceeaşi concluzie cu a preşedintelui Traian Băsescu.

E adevărat că Mugur Isărescu nu aduna mai mult de 25% opţiuni pentru funcţia de prim ministru , dar era oricum cel mai mare procent de răspunsuri la o întrebare deschisă. Următoarele opţiuni erau Victor Ponta, 9%, şi Klaus Johannis, 6%.

Admiţând în principiu că desemnarea lui Mugur Isărescu este o bună soluţie de avarie, remarcăm că lipseşte totuşi ceva important. Dincolo de această componentă de imagine publică, nu există nici o referire clară la un program de guvernare.

Asistăm doar la un transfer de încredere dintr-un plan în alt plan, fără ca opinia publică să poată „ratifica” în cunoştinţă de cauză un proiect politic concret, expus cu limpezime, cel puţin în datele sale importante. Mugur Isărescu nu a vorbit niciodată suficient de clar şi direct despre problemele momentului, în aşa fel încât să ştim cu toţii ce ar intenţiona să facă.

Autor: Horaţiu Pepine
Redactor: Petre M. Iancu