Ciripitul revoluţiilor arabe

Nu ştie decât Cerul încotro se îndreaptă ţările arabe. Printre politologii occidentali părerile sunt împărţite. Pe moment, în cercurile mai lucide şi mai puţin contaminate de iluziile şi prejudecăţile eterne ale stângii şi extremei stângi domină copios pesimismul. Revoluţiile din Maghreb, afirmă o serie întreagă de gânditori, au din păcate prea puţine şanse să se încheie cu o democratizare autentică.

Mult mai probabilă e confiscarea revoluţiilor de către islamişti, de pildă de către Frăţiile Musulmane din Egipt. Din ele şi din tezaurul lor de idei instigatoare la ură religioasă şi rasială s-au inspirat rând pe rând toate organizaţiile extremiste şi teroriste din lumea islamică, de la cele şiite, care i-au propulsat cândva la putere, în Iran, pe aiatolahi şi până la cele sunite din Hamas şi reţeaua al Quaida.

Bernard Lewis, decanul de vârstă al istoricilor occidentali specializaţi în islamologie reliefa recent, într-un interviu acordat unui ziar israelian, că occidentul ar greşi grav să insiste peste măsură asupra derulării grabnice de alegeri în statele arabe ale căror populaţii şi-au debarcat dictatorii.

Expertul american sublinia totodată că Occidentul tinde s-o dea în bară când extrapolează propriile concepte şi le aplică universului islamic. În care, noţiunea de libertate, bunăoară, are cu totul alte semnificaţii decât în vest, unde ea este politică, în vreme ce în Orient, este un termen strict juridic şi distinge grupul sclavilor de cetăţenii ne-înrobiţi.

Or, unii politologi, precum Olivier Roy, afirmă că demonstranţii arabi ar revendica valorile pe care le apreciază şi occidentalii: libertate, democraţie şi statul de drept. Interesat să critice şi să condamne odată în plus perspectiva huntingtoniană a ciocnirii dintre civilizaţii şi culturi, care ar constitui, în opinia sa, de la 11 septembrie 2001 încoace, paradigma gândirii apusene, Roy comite un abuz.

Fiindcă. potrivit interviului pe care politologul francez l-a acordat ziarului elveţian Neue Zuercher Zeitung, la 3 martie, Roy îi echivalează pe aceşti protestatari, care şi-au măturat de la putere tiranii, cu Islamul.

De cealaltă parte a baricadei, intelectuali de mare consistenţă şi prestigiu, precum Alain Finkielkraut şi Andre Glucksman nu şi-au ascuns pesimismul în legătură cu viitorul revoluţiilor arabe. Potrivit lor, extremismul religios face de ani de zile ravagii nu în ultimul rând în Egipt, unde sunt asasinaţi sistematic creştinii iar virulenţa antisemită şi anti-sionistă a atins punctul de fierbere.

Totodată, covârşitoarea majoritate a cetăţenilor egipteni favorizează aplicarea legislaţiei islamice Şaria, care stipulează între altele amputarea mâinii hoţului şi lapidarea femeii condamnate pentru adulter. Aceiaşi şcoală de gândire apuseană trimite la deturnarea de către islamişti a revoluţiei iraniene din 1979, care iscase în vest entuziasmul stângii şi al unor gânditori postmodernişti precum Michel Foucault.

Roy respinge toate argumentele pesimiştilor. Politologul francez îi compară, arbitrar, pe protestatarii tunisieni şi pe cei din capitala egipteană, pe de o parte, cu aiatolahii din subordinea lui Komeiny, care au declanşat revoluţia islamică, pe de alta. În realitate, în ciuda iluziilor alimentate în Apus din nou, de un Olivier Roy, şi alungarea şahinşahului Iranului a demarat la fel de bine ca-n Tunisia. A început bine şi s-a sfârşit rău. A debutat dintr-un instinct al libertăţii şi s-a terminat cu sugrumarea ei.

Există, cu toate acestea, semne care ar putea hrăni viziuni mai optimiste decât cele ale unei Ayan Hirsi Ali, care nu crede că democraţia se poate ivi într-o lume a împilării şi a obedienţei, suportându-şi ca pe o fatalitate dictatorii şi opresorii de tipul lui Gaddafi.

Deşi s-a reliefat în repetate rânduri (o face şi Olivier Roy) că, în mod uluitor, protestatarii arabi au reuşit să-şi articuleze revendicările fără să recurgă la lozinci antiamericane şi antisemite, prea puţini experţi par să înţeleagă realmente semnificaţia profundă a acestei omisiuni.

Ea ţine, în esenţă, de natura „Facebook” a acestor revoluţii. La suprafaţa lor „gâgâie" ori „măcăne" internetul şi „ciripesc" reţelele de socializare de tip twitter, care transportă idei apusene de prosperitate, demnitate, democraţie, libertate. Nu e clar ce se petrece însă în adâncul acestor revoluţii arabe. Dar natura lor internautică pare să indice nu doar o generică victorie a globalizării, ci succesul irepresibil al modernităţii, dominante în lumea iudeo-creştină, în confruntarea ei cu evul mediu islamist şi triumful Occidentului postmodern în disputa sa ideologică cu extremismul unui Orient pre-modern.

Autor: Petre M. Iancu
Redactor: Rodica Binder