Combustibil politic pentru motoarele justiţiei

Un cotidian de la Bucureşti a arătat recent că judecătoarea Florica Bejinaru, membră a Consiliului Superior al Magistraturii, a colaborat cu fosta Securitate şi a primit şi bani pentru serviciile aduse. În declaraţia pe propria răspundere, judecătoarea a negat că ar fi colaborat cu poliţia politică.

Chemată la audieri în faţa membrilor Colegiului pentru Studierea Arhivelor fostei Securităţi, judecătoarea a recunoscut notele informative date ofiţerului de securitate, dar nu şi chitanţele olografe care confirmă primirea unor sume de bani. Legea pentru deconspirarea fostei Securităţi stipulează clar că persoana care a primit bani pentru activitatea de colaborator, indiferent de natura informaţiilor livrate, a făcut poliţie politică. Cei mai mulţi dintre membrii Colegiului CNSAS au considerat însă că chitanţele nu constituie probe, întrucît judecătoarea nu le-a recunoscut. Şi în felul acesta, Colegiul i-a spălat trecutul judecătoarei Bejinaru de la Consiliul Superior al Magistraturii – organism care are menirea să fie un fel de Senat moral peste toţi magistraţii.

Iată pînă unde poate ajunge sistemul clientelar în România, dacă o instituţie menită să facă lumină în dosarele Securităţii este ea însăşi tributară, prin reprezentanţii ei, unor interese conjuncturale dictate de partizanate politice.

Fostul preşedinte al Curţii Supreme de Justiţie, Paul Florea, îmi spunea în urmă cu mai mulţi ani că nu se va putea face curăţenie în Justiţie atîta timp cît mulţi dintre magistraţi sînt şantajabili prin trecutul lor. Sîntem şi acum în aceeaşi situaţie. Iniţiativa ministrului Justiţiei privind deconspirarea trecutului magistraţilor şi măsurile care decurg de aici poate fi în bună parte blocată de interesele oculte ale unora dintre membrii Colegiului CNSAS – în fapt, de către majoritatea consacrată încă din timpul fostei guvernări PSD.

De curînd, Consiliul Superior al Magistraturii anunţa că nu poate organiza concursuri pentru ocuparea unor funcţii de conducere la o serie de instanţe de judecată şi parchete, din lipsă de concurenţi. Este, trebuie să recunoaştem, un fapt cu totul neobişnuit ca magistraţii să nu-şi dorească să ocupe o funcţie de conducere. Să fie vorba de incompetenţă, de teamă, de blazare profesională? Sau, de toate la un loc?

Eu cred că în primul rînd avem de-a face cu o lipsă de statură morală printre mulţi dintre magistraţi. Şantajaţi şi şantajabili, avînd de achitat diverse note de plată pentru politicieni şi afacerişti extraşi direct din Codul penal, unii magistraţi refuză să acceadă la o funcţie pentru a nu-şi bate singuri cuie în tălpi. Atîta timp cît sînt în rînd cu ceilalţi colegi, aceştia le trec cu vederea punctele nevralgice. Însă din momentul în care devin şefi, atunci încep să se expună. Pentru că aşa e-n firea omului, nu ştiu dacă doar la noi, la români, ca subalternul să-şi vîneze şeful – şi, slavă domnului, are cu ce.

Să admitem că semnalul politic al actualei puteri este foarte clar în privinţa luptei cu corupţia. Şi că procurorii şi judecătorii se vor conforma acestui semnal politic, obţinînd şi rezultate spectaculoase. Dar, tocmai aici mi se pare a fi punctul nevralgic al Justiţiei, şi anume incapacitatea de a se comporta ca a treia putere în stat, independentă faţă de orice semnal politic, fie el chiar pozitiv.