Comemorarea unui deceniu de la catastrofa mileniului

Nu puţini supravieţuitori ai cataclismului continuă să fie traumatizaţi. Sinistrul s-a vădit a fi în multe privinţe cu totul special.

S-a spus că a fost catastrofa secolului. Poate că a fost a mileniului. Când s-a produs, acum zece ani, ambele erau încă extrem de tinere şi prea puţini ştiau ce înseamnă neologismul "tsunami". Cuvântul avea să intre în vocabularul nostru comun în cea de-a doua zi de Crăciun a anului 2004. Dat fiind numărul uriaş de 220 sau 230 de mii de vieţi secerate, sinistrul din dimineaţa neagră a acelui 26 ianuarie îşi merită pe deplin atrocele calificativ.

La zece ani de atunci s-au strâns pretutindeni oameni să comemoreze victimele. S-au lansat în mare coroane de flori. În apropierea imenselor gropi comune, în moschei şi biserici, s-au ţinut liturghii şi predici, s-au rostit discursuri, s-au rememorat evenimentele.

În Tailanda, ambasadorul Berlinului a dat citire unui mesaj al preşedintelui Germaniei, Joachim Gauck, evocând „groaza, haosul, violenţa cu care s-a năpustit marele val”, precum şi cele 539 de victime germane din rândul turiştilor europeni ucişi în acea îndoilată zi în Tailanda şi Sri Lanka.

Filmul principalelor etape ale cataclismului s-a relatat de nenumărate ori. În plin sezon turistic, pe când numeroşi occidentali îşi savurau vacanţa de Crăciun în proximitatea plajelor Oceanului Indian, un cutremur puternic s-a declanşat în largul coastelor indoneziene.

Epicentrul enormului seism de 9,1 pe scara Richter s-a situat la câteva sute de kilometri vest de Sumatra, principala insulă indoneziană. Sub impactul deplasării plăcilor tectonice, apa s-a retras brusc în adâncuri, pentru a reveni apoi cu un talaz uriaş, care s-a repezit vertiginos asupra localităţilor din zona de coastă a oceanului, făcând zob mai totul în calea sa.

Apoi, totul s-a precipitat în hăuri, într-un vârtej hiperameţitor, sub ape, viitura ducând cu ea copaci, bucăţi de zid, maşini de spălat, automobile, cărucioare, trotinete, mobilă, cadavre. Unii, puţini, au reşit să se salveze fugind în interiorul ţării ori urcând literalmente în ultima clipă la etajul unor clădiri din proximitate care nu s-au prăbuşit. Mulţi alţii s-au înecat, dacă n-au izbutit să se ţină cu ultimele puteri de o balustradă, văzându-şi copii, soţiile, părinţii ori bunicii luaţi pe sus de viitură şi duşi de ape către tărâmul de dincolo de Styx.

Doar în oraşul Banda Aceh, în cea mai afectată provincie din nordul Indoneziei, şi-au pierdut viaţa în acea dimineaţă aproximativ 20.000 de persoane. Doar în Indonezia au fost ucişi 170 de mii. Liste extrem de lungi de morţi s-au întocmit şi în Tailanda ori Sri Lanka, tsunamiul afectând şi unsprezece alte ţări din Africa şi Asia.

Împreună cu proporţiile ei cu totul înspăimântătoare, tragedia de acum zece ani e marcată de o serie întreagă de aspecte ieşite din comun sau fără precedent.

A fost, din toate punctele de vedere, un cataclism global, cu implicarea mai multor continente, ţări şi naţiuni, prima catastrofă de anvergura ei în era informaţională despre care, datorită progresului tehnic şi internetului s-a relatat practic din prima clipă, cu lux de amănunte, în timp real. Rapidul şi detaliatul flux de informaţii a alimentat un val fără egal de solidaritate locală şi internaţională, americanii, australienii, germanii şi mulţi alţii punând umărul să ajute cât mai mult, cu apă, hrană, bani, pături, corturi, medici şi spitale de campanie.

Ani la rând s-au difuzat peliculele unor vilegiaturişti care au devenit mărturii ale unor supravieţuiri miraculoase ori documente înfiorătoare ale celor mai diverse variante de prăbuşire în infern. An de an, televiziunile reiau, de Crăciun, filmele acestui cataclism. Şi an de an se vădeşte că mulţi supravieţuitori ai sinistrului nu şi-au revenit complet niciodată din traumatismul suferit în a doua zi de Crăciun a anului 2004.

Tinere femei sau bărbaţi şi-au văzut viaţa pusă pe butuci, distrusă bucată cu bucată, sub impactul angoasei şi al insomniilor care i-au chinuit nenumărate nopţi în şir, dezintegrându-se odată cu speranţa că vor trăi etern şi cu naivitatea impresiei că ar fi nemuritori.

Cum se trăieşte cu frica recurentă de înec, cu retrăirea periodică a panicii aşteptării zadarnice a celor dragi, cu durerea poate supremă, cu îngroparea propriilor copii ori cu moartea celor dragi, smulşi de ape din strânsoarea prea slabă a degetelor celui care nu înţelege de ce a supravieţuit?

În fine, cum se trăieşte cu amara conştiinţă a absurdităţii unei astfel de tragedii? Unicul ei sens e, poate, doar să ne trezească, să ne scuture şi să ne scape din capcana vanităţii, smerindu-ne în faţa destinului şi a puterii misterioase a vieţii şi naturii.