Ţara care pleacă

Dacă într-adevăr scad în sondaje, conservatorii britanici păţesc acest lucru nu din pricina Brexitului, ci a planurilor de majorare a contribuţiilor plătite de vârstnici pentru serviciile de îngrijire. Iniţiativa a stârnit numeroase proteste, care au determinat-o pe Theresa May să facă o jumătate de pas înapoi. În context, spun unii observatori din Marea Britanie, scăderea în sondaje va diminua proporţiile victoriei pe care o vor repurta conservatorii în alegeri, însă nu va cauza defel o înfrângere electorală a acestora.

Este limpede însă că subiectul principal al alegerilor este Brexitul. Ce surprinde cu adevărat este modul în care naţiunea s-a regăsit în plin proces de negociere a ieşirii Marii Britanii din UE. A nu se uita ca referendumul a fost câştigat la mustaţă, cu 52 la sută dintre voturi în favoarea părăsirii Uniunii Europene. S-a vorbit mult la acea vreme despre cât de fragilă este susţinerea acordată Brexitului.

Or, dacă aşa au stat lucrurile, e clar că situaţia s-a schimbat, altfel am fi asistat cu siguranţă la formarea unei ample mişcări sociale, conduse de laburişti, care să încerce întoarcerea Marii Britanii din drum sau măcar să salveze ce se putea salva din apartenenţa ţării la UE. Însă şeful laburiştilor, Jeremy Corbyn, aflat în zona foarte de stânga a scenei politice britanice este un "european" călâi. Or, tocmai oraşele muncitoreşti sărace din nordul ţării au votat în favoarea Brexitului. Nu poţi fi şi laburist, şi european.

Scoţia: Revenirea conservatorilor

Liberal-democraţii, deşi sunt prieteni adevăraţi ai Uniunii Europene, se situează sub 10 la sută în sondaje. De cealaltă parte a spectrului "politic european" se situează UKIP, formaţiunea care a luptat cel mai mult pentru ieşirea Marii Britanii din UE. Acest partid stă să se dizolve, nu pentru că alegătorii lui şi-ar fi schimbat părerea despre Europa, ci pentru că misiunea UKIP s-a cam încheiat, iar susţinătorii se simt între timp bine reprezentaţi de conservatorii Theresei May.

Cea mai mare surpriză vine însă din Scoţia, unde majoritatea clară a cetăţenilor a votat în favoarea rămânerii şi unde conservatorii n-au mai contat niciodată după epoca Margaret Thatcher. Tocmai aici, în Scoţia, conservatorii revin în forţă, programul lor de ieşire abruptă, dură, din UE bucurându-se de succes. Naţionaliştii scoţieni încă mai speră că Scoţia poate rămâne în UE, ca stat îndependent, dar sondajele arată că 55 la sută dintre cetăţeni vor să facă parte din Regatul Marii Britanii - exact ca la referendumul din 2014 privind independenţa - şi resping un nou plebiscit.

Corbyn este considerat prea molatic

În campania electorală, partidele se diferenţiază în special prin abordarea procesului de negociere a Brexitului cu UE, capitol la care premierul Theresa May are un avantaj psihologic. Şefa guvernului britanic spune că, "decât să avem o înţelegere neprofitabilă, mai bine să nu avem niciuna". May transmite un mesaj de fermitate, bine primit de alegători. Corbyn vrea, în schimb, să se asigure "că va exista o înţelegere". Premierul britanic are aşadar o sarcină uşoară atunci când sugerează că laburistul este un tip indulgent, care s-ar lăsa cu uşurinţă tras pe sfoară de europeni.

Fără îndoială, pentru Uniunea Europeană laburiştii ar fi parteneri de negociere mai plăcuţi. Însă, la rândul lor, şi ei au contribuit la înăsprirea tonului în procesul de negociere a Brexitului. S-a vorbit despre o clauză de părăsire a UE în valoare de până la 60 de miliarde de euro. Ba, conform Financial Times, factura ar urma să fie chiar de 100 de miliarde, fapt care l-a înfuriat pe şeful diplomaţiei, Boris Johnson. "Vor să măcelărească această ţară cu asemenea factură", a spus Johnson, care a precizat că Marea Britanie poate foarte bine să părăsească masa negocierilor "fără a plăti un sfanţ".

O parte din declaraţii trebuie puse în context electoral. Chiar şi aşa, presupunerea ministrului de externe, care crede că se doreşte pedepsirea exemplară a ţării sale, pentru intimidarea altora care s-ar putea gândi la părăsirea UE, nu este complet eronată.

Britanicii vor descoperi că instrumentele lor de presiune sunt limitate. Dacă ambele tabere sau doar una insistă cu solicitări maxime, pierde toată lumea. Marile interese comune şi proverbialul pragmatism britanic ar trebui să ducă, după alegeri, la găsirea unui principiu comun de negociere.

Autor: Christoph Hasselbach / vd