Guvernare fără partid

O scurtă lecţie de istorie mai recentă. În noiembrie 1983 s-a desfăşurat la Köln un congres al formaţiunii laburiste SPD. Un fost cancelar era izolat. Tovarăşii săi tocmai îi respinseseră cererea de menţinere a deciziei pe două direcţii a NATO datând din 1979 (NATO dual-track). 400 de delegaţi au votat împotrivă iar pentru au fost numai 14. Şi liderul partidului, Willy Brandt, şi liderul grupului parlamentar laburist, Hans-Jochen Vogel, îi întorseseră lui Helmuth Schmidt spatele, cel care pierduse cu mai bine de un an în urmă funcţia de cancelar, în favoarea lui Helmut Kohl.

Oare o aşteaptă aceeaşi soartă şi pe Angela Merkel într-o zi? Mult timp părea cu neputinţă, dar a devenit posibil după înfrângerea suferită de partidul ei, Uniunea Creştin Democrată (CDU), la alegerile regionale de duminica trecută. Mai bine zis, a devenit posibil luni, la o zi după alegeri, când Merkel s-a prefăcut la Berlin că nu o prea privesc severele înfrângeri suferite de conservatori în landurile Baden-Württemberg şi Renania-Palatinat. Merkel îşi menţine politica faţă de refugiaţi. Toate bune şi frumoase. Poate că există motive întemeiate. Dar suferinţele prin care trece propria ei formaţiune par să nu o impresioneze deloc.

În popor părerile sunt împărţite

Opiniile poporului faţă de politica lui Merkel, de mărinimoasă acceptare a sosirii refugiaţilor într-un număr cât mai mare, sunt împărţite. Majoritatea este de-a dreptul uşurată că în prezent nu mai sosesc decât puţini refugiaţi în ţară. Pe termen mai lung, majoritatea îşi doreşte fixarea unui plafon pentru imigraţie. Simultan, măcar în regiunile vestice, majoritatea percepe sosirea refugiaţilor şi ca pe un beneficiu. Să fie aceasta o contradicţie? Nu. Este mai degrabă expresia unei mari nesiguranţe. Germanii nu mai ştiu încotro se îndreaptă propria lor ţară.

Nici CDU nu mai ştie încotro se îndreaptă. În ultimii ani, Angela Merkel a pus-o în repetate rânduri în situaţii-limită: Renunţarea la energia atomică, dictată de sus, fără dezbatere; renunţarea la stagiul militar obligatoriu; acceptarea formelor liberale de familie şi drepturi pentru homosexuali. Partidul a acceptat toate astea fiindcă, spre deosebire de formaţiunea social-democrată, îşi apără prin tradiţie cancelarul odată instalat în funcţie. Dar toate au pe lume un sfârşit şi e posibil ca Merkel să întindă cândva prea tare coarda.

Un partid eligibil la dreapta conservatorilor

Astfel şi-a făcut apariţia un fenomen pe care strategii conservatori au ştiut să-l evite până acum: A apărut o formaţiune puternică la dreapta UCD, eligibilă şi pentru electoratul de centru, nu numai pentru cel de extremă dreaptă. Speranţa că Alternativa pentru Germania (AfD) va dispărea de îndată ce va fi rezolvată criza refugiaţilor - şi cum să se întâmple asta? - presupune multă naivitate. Mesajul cu care AfD vine acum în faţa electoratului a fost pentru foarte mulţi ani mesajul CDU. Dar a fost abandonat sub conducerea lui Merkel.

CDU mai pierde ceva important. Pierde încrederea electoratului. Germanii crezuseră până toamna trecută că-şi pot pune toată nădejdea în Angela Merkel. Majoritatea a crezut că ţara e pe mâini bune cu Merkel la cârmă, chiar dacă nu-i simpatizau toate deciziile. Acum însă, când CDU şi formaţiunea-soră din Bavaria, Uniunea Creştin Socială (CSU), se ceartă ca la uşa cortului şi liderul bavarez, Horst Seehofer, o atacă zilnic pe Merkel, încrederea a dispărut. Merkel ar trebui să fie de-a dreptul speriată că electoratul conservator din prospera regiune Baden-Württemberg a acordat în mare parte încrederea sa unui candidat ecologist, care nu i-a înşelat până acum aşteptările. Dar Merkel pare total relaxată. Ea trebuie să fie pe viitor cu mare băgare de seamă, pentru a nu se trezi izolată într-o Cancelarie Federală transformată în redută. Nu ar fi primul şef al executivului căruia să i se întâmple aşa ceva după ani lungi de domnie.