Comentariu: Iluzia aderării la UE

Declaraţia ar trebui să stimuleze reformele democratice şi economice, dar şi soluţionarea conflictelor interstatale şi interne. La fel de important este însă şi ceea ce Comisia nu spune, anume că UE vrea să contracareze influenţa sporită a Rusiei şi Chinei în regiune. Aceştia atrag cu bani şi, spre deosebire de autorităţile comunitare, nu se sinchisesc de situaţia statului de drept.

Argumente împotriva aderării în viitorul apropiat sunt nu doar temele nefăcute, ci şi derapaje independente de ritmul reformelor din Balcani.

În acest moment, UE este mult prea preocupată de soarta ei, pentru a găsi puterea necesară unei noi extinderi. Doar stabilirea unei date - Comisia a menţionat pentru Serbia şi Muntenegru anul 2025 - provoacă panică în multe capitale europene şi nu fără motive. 

La cele mai recente aderări, deciziile politice au primat în faţa îndoielilor iscate de nivelul de pregătire al candidaţilor. România şi Bulgaria, de exemplu, ar trebui să facă astăzi mult mai mult pentru a fi integrate în structurile europene. Dar, după ce au devenit membri cu drepturi depline, este greu să mai schimbi ceva. Noii veniţi profită de toate avantajele comunitare şi au drept de vot, chiar dacă comportamentul lor lasă mult de dorit. Guvernele din Ungaria şi Polonia sunt dovada vie a posibilităţilor limitate ale Bruxellesului de a readuce statele membre pe calea cea bună.

Naţionalismul din Balcani reprezintă probabil cea mai mare problemă. Comisia speră ca acesta să fie ţinut în frâu în momentul aderării. Mult mai posibil este însă ca, în interiorul UE, acesta să blocheze şi mai mult structurile comunitare.

Să nu uităm şi de enormele diferenţe economice. Toate cele şase state au performanţe economice cu mult sub media comunitară, devenind astfel beneficiari permanenţi. Pentru contribuabilii europeni, calitatea de membru devine tot mai puţin atractivă, pe măsură ce creşte numărul membrilor UE şi al beneficiarilor de fonduri. Principiul solidarităţii este bun. Dar dezechilibrul nu are voie să devină prea mare. În plus, calitatea de membru deplin ar atrage cândva şi dreptul la libera circulaţie, ceea ce ar însemna noi valuri migratoare dinspre Balcani înspre statele bogate cu sisteme sociale solide. Din punct de vedere umanitar este de înţeles, dar s-ar alimenta şi mai mult xenofobia în nord.

Ce urmează? UE nu ar trebui să lasă Balcanii de Vest fără sprijin şi sub influenţa Rusiei şi Chinei. Scopul ar trebui să fie o mai puternică legătură, dar nu sub forma statutului de membru deplin, ci a unui parteneriat, comparabil de exemplu cu modelul din statele EFTA. Ar însemna practic sprijin şi cooperare economică, dar niciun drept de a decide în chestiuni comunitare. 

Probabil că mulţi dintre şefii guvernelor din UE gândesc astfel, dar nu se exprimă public. La Sofia, s-au lansat aceleaşi îndemnuri la răbdare şi reformă, până când va veni şi momentul aderării Balcanilor de Vest. Mult mai sincer ar fi să ne luăm rămas bun de la iluzia integrării în UE a statelor din Balcanii de Vest.