Comentariu: Mesajul potrivit

În urmă cu 12 luni, peste un milion de oameni din afara spaţiului comunitar au pătruns necontrolat pe teritoriul Germaniei. Mulţi dintre ei - nimeni nu ştie câţi, tocmai din cauza faptului că autorităţile au scăpat frâiele din mână - nu erau nici refugiaţi de război, nici urmăriţi politic. Acestei categorii îi aparţine majoritatea migranţilor din statele maghrebine. În cadrul procedurilor de recunoaştere a statutului de azilant se constată că doar 1-2% dintre aceştia sunt eligibili. Şi, totuşi, au venit. Şi puţini dintre ei vor fi expulzaţi.

Pentru locuitorii statelor maghrebine, un semn de încurajare: "Hai să încercăm să ajungem în Germania!". Dacă reuşesc să ajungă, au şanse mari să rămână, chiar dacă nu primesc azil politic. Germanii constată cu uimire că guvernul tolerează asemenea acte de constrângere, transformate în stimulent.

Încadrarea Marocului, Algeriei şi Tunisiei pe lista ţărilor de provenienţă sigure n-ar însemna sub nicio formă eliminarea dreptului individual la azil. Cine poate dovedi că este supus la represalii în ţara natală, beneficiază de protecţie. Însă recunoaşterea statelor maghrebine ca fiind sigure le-ar transmite un mesaj important atât oamenilor din aceste ţări care ştiu că nu au motive să ceară azil, cât şi germanilor cărora statul le-ar demonstra că începe să deţină din nou controlul asupra migraţiei.

Un sistem credibil

Dacă, totuşi, mulţi ecologişti (sau chiar şi reprezentanţi ai stângii ori câţiva social-democraţi) vor continua să refuze încadrarea celor trei state pe lista ţărilor de provenienţă sigure, putem trage concluzia că aceştia au de gând să tolereze şi de-acum încolo abuzurile asupra sistemului de acordare a azilului.

Desigur, în cazul unui aviz favorabil, problemele ivite în cadrul procedurilor de expulzare nu vor dispărea. Preşedinta grupului parlamentar ecologist, Katrin Göring-Eckardt, este de părere că noul concept nu va rezolva nimic, fiindcă oamenii "nu vor fi acceptaţi, pur şi simplu, de patria lor". Însă acesta n-ar trebui să fie un argument împotriva legii, ci unul în favoarea diminuării valului de migranţi fără şanse la azil în Germania.

Atitudinea faţă de problema expulzărilor e la fel de perfidă ca şi cea faţă de ţările de provenienţă sigure. Expulzările intră în sarcina autorităţilor de land, deci se vede limpede care guvern regional este reticent faţă de aceste proceduri şi care le aplică fără rezerve. Inclusiv lucrul acesta indică poziţia statului faţă de legislaţia în domeniul azilului. La ce mai există proceduri corecte de verificare a dosarelor dacă, în cele din urmă, nu se ajunge la rezultatul potrivit? Un sistem este credibil numai atunci când solicitanţii respinşi sunt trimişi într-adevăr înapoi în ţările din care provin.

Prin urmare, cel care blochează orice tentativă de revizuire a sistemului de acordare a azilului în vederea eliminării azuburilor, n-ar trebui să se mai mire de terenul pe care îl câştigă populismul de dreapta.