Comentariu: Primul pas croat spre o analiză sinceră a trecutului

Iosip Perkovici (68 de ani) rămâne, chiar şi după expulzarea sa către Germania, unul dintre personajele-simbol pentru rănile încă deschise ale societăţii croate. Una dintre aceste răni o reprezintă refuzul constant al unei confruntări obiective cu propriul trecut comunist din perioada iugoslavă. Aceasta se întâmplă deoarece lipseşte integritatea morală a establishmentului politic. Şi, în plus, există teama adâncirii clivajului într-o societate croată oricum puternic polarizată politic.

Cazul fostului ofiţer al serviciilor secrete a demonstrat că nu e suficient să lansezi tirade critice la adresa instituţiilor statului comunist. Simplele înscrieri la cuvânt nu ţin loc unei analize detaliate a perioadelor tulburi din trecutul croat.

Şi mai e ceva ce croaţii au descoperit, probabil cel mai târziu cu prilejul acestui caz Perkovici: clarificarea întregii activităţi a serviciilor secrete, atât a celor comuniste cât şi a celor care le-au luat locul, după declararea independenţei.

Iosip Perkovici este prototipul multor ofiţeri de informaţii din Croaţia şi ilustrează tranziţia lină pe care aceştia au reuşit-o, după destrămarea Iugoslaviei. Ofiţer de rang înalt în UDBA, poliţia politică a Iugoslaviei comuniste, Perkovici a fost responsabil de exilul croat anti-comunist. De cum s-a produs ruptura Zagrebului de Belgrad, Perkovici a preluat misiunea constituirii unui nou serviciu secret, exclusiv croat, operaţiune la care a colaborat cu mulţi croaţi din exil, unii dintre aceştia fiind chiar naţionaliştii pe care cu puţine luni în urmă îi urmărise ca agent al comuniştilor. Situaţia nu l-a deranjat nici pe el, nici pe fostele victime ajunse acum colaboratori. Împreună cu noua conducere anti-comunsită de la Zagreb a pregătit organizarea războiului de independenţă. Şi, în această încrengătură de activităţi, croaţilor le pare complicat să judece trecutul. Mulţi, pur şi simplu, refuză să o mai facă.

Iosip Perkovici le aminteşte multora dintre conaţionalii săi nu atât de activitatea sa în cadrul serviciilor secrete cât de faza complicată a începuturilor independenţei, când, pentru a putea fii Croaţia guvernată, se recurgea la alianţe nefericite şi coabitări oportuniste cu membrii fostei elite comuniste. Le aminteşte de opacitatea multora dintre membrii mişcării de independenţă. De dreapta extremistă, care se intercalase, atunci, printre oamenii puterii. Dar şi de acei foşti servitori ai poliţiei politice comuniste, criminalii de birou, turnători sau oameni din interiorul aparatului represiv infiltraţi în biserică, în mediul universitar, în cercul de prieteni, la locul de muncă, uneori chiar în sânul familiei. Pentru victimele comunismului, vestea că din 850 de foşti angajaţi ai UDBA, 750 au fost angajaţi în serviciile şi instituţiile Croaţiei democrate şi independente a fost o năpraznică palmă peste obraz.

Pentru guvernul social-democratului Zoran Milanovici, Perkovici este ilustrarea eşecului şi a căderii în păcat. Tentativa de a zădărnici predarea generalului către justiţia germană prin croiala la repezeală a unor norme legislative cu dedicaţie pentru fostul ofiţer de securitate a zdruncinat încrederea în statul de drept. Croaţilor li s-a lăsat să se înţeleagă că nu există politicieni nepătaţi şi că singurul scop al acestora este de a se proteja reciproc, fără să le pese cumva de victimele serviciilor secrete.

Există speranţa că expulzarea lui Perkovici va pune în mişcare un întreg domino. Că se va rispi şi teama de lustraţie, în Croaţia. Că victimele serviciilor secrete îşi vor ridica vocile. Că, în ciuda acestei scene pline de personaje murdare interconectate, dreptatea poate câştiga. Şi, în fine: există speranţa că, după 30 de ani, se poate face lumină în cazul asasinării, în Germania, a unui disident ex-iugoslav stabilit în Bavaria; Perkovici ar fi fost unul dintre complicii brutalei crime.