Comentariu: Puterea secretă și puterea publică

În vremea Războiului Rece, șefii serviciilor secrete din Est și din Vest aveau calea deschisă spre cele mai înalte poziții din guvern, erau predestinați pentru politică. Pentru că tocmai ei aveau cunoștință despre cele mai importante aspecte ale puterii: cine este cu noi și cine este împotriva noastră? Și cine ar putea - din interiorul țării sau din afara ei - să destabilizeze ordinea în stat?

Mulți șefi de servicii în funcții politice-cheie

Ambele superputeri SUA și URSS au propulsat cu câțiva ani înaintea încheierii Războiului Rece doi foști șefi de servicii secrete în cele mai înalte funcții în stat: în 1982, Iuri Andropov, mulți ani șef al KGB, a devenit secretar general al Comitetului Central al Partidului Comunist Sovietic; în 1988, George Bush (senior), fost director al CIA, a câștigat alegerile prezidențiale din SUA.

Tradiția a fost continuată și după prăbușirea Cortinei de Fier. Fostul șef al BND (serviciul german de informații) Klaus Kinkel a devenit ministru de Externe, ofițerul KGB Vladimir Putin a devenit președintele Rusiei, Leon Panetta a fost director al CIA și a devenit apoi secretar al Apărării. Și în Bulgaria și România, șefi de servicii secrete au devenit miniștrii de Externe și invers. Sigur că nu toți aceștia pot fi incluși într-un singur grup: Klaus Kinkel sau Leon Panetta nu au fost niciodată spioni profesioniști, ci doar niște numiri pe linie de partid în funcția-cheie de șef al serviciilor secrete.

În Est, serviciile secrete asigurau puterea

Cea mai mare diferențiere are legătură cu separația est-vest. În fostele țări comuniste, se aplica un principiu sovietic de bază, valabil încă din vremea lui Lenin și Stalin: șeful serviciilor secrete este omul-cheie în păstrarea puterii. Chiar dacă a fost doar un agent KGB la Dresda, Vladimir Putin este exemplul cel mai bun de folosire a resurselor serviciilor pentru a crea o rețea de putere aproape fără limite. În comparație, șefii serviciilor secrete din democrațiile vestice asigurau în principal obținerea de informații esențiale pentru guvernele lor și erau subordonați unor instituții publice.

În pofida acestor deosebiri, rămâne însă întrebarea dacă trecerea de la puterea secretă la cea publică, de la un serviciu secret în politică și invers este de neconceput? În multe aspecte de bază, cele două domenii sunt la ani lumină distanță unul de celălalt. Spionii sunt jucători în umbră, mincinoși profesioniști, altfel spus. Ei nu poartă discuții, ci tac. Trec neobservați și nu au nevoie de carismă. Sunt încurajați să încalce legi (în special în străinătate), pentru a obține avantaje pentru statul lor. Pe de altă parte, un politician este o persoană cu legitimitate democratică, care vorbește public, care - în teorie - nu minte și nu încalcă legi. Pe scurt, mai ales din punct de vedere moral, cei care ani în șir s-au specializat în arta spionatului nu mai corespund din principiu posturilor politice.

Acces periculos la cele mai importante informații

Oamenii din fruntea serviciilor secrete dispun de un acces imens la cele mai importante informații. Au cunoștință de cele mai importante secrete din politica internă și externă, știu detalii din viața privată a politicienilor (exemple de spionaj în acest sens asupra politicienilor din Bulgaria, Polonia sau Ungaria). Toate acestea sunt o sursă periculoasă de avantaje într-o eventuală trecere a acestor agenți în politică.

Să rezumăm: se ia un agent al serviciilor secrete fără carismă, care a lucrat mereu doar în culise, cu minciuni și înșelăciuni, care nu are scrupule în ceea ce privește legea sau alegătorii. Se instalează această persoană într-o funcție politică de top. Ați vrea să fiți guvernați de un asemenea om? Eu nu. Vladimir Putin vă transmite salutări.