Ultima şansă?

Criza europeană persistă. Uniunea Europeană se află, din nou, în faţa unui summit de criză. Din nou acelaşi subiect: tragedia elenă. Şi, din nou, nimeni nu ştie dacă acesta va fi ultimul act sau dacă drama continuă. Va trebui să se despartă Grecia de zona euro? Se va ajunge la des invocatul "Grexit" sau va beneficia ţara de un ultim act de clemenţă şi va putea rămâne în comunitatea monetară?

Înaintea reuniunii la nivel înalt un lucru e limpede: toţi sunt cu nervii întinşi. Atât grecii cât şi celelalte 18 state din zona Euro au ajuns la capătul răbdării. Aproape peste tot, inclusiv în Germania, lumea se întreabă dacă nu cumva Atena a forţat nota prea mult şi dacă n-ar fi timpul ca tragedia elenă să se încheie.

Mulţi sceptici sunt de părere că Grecia nu mai poate fi ajutată. Singura cale de scăpare din actuala situaţie ar fi numai falimentul şi ieşirea din zona euro, chiar dacă ar fi ameninţată cu o catastrofă umanitară. Dar, de s-ar ajunge la aşa ceva, Uniunea Europeană i-ar ajuta pe greci.

Munţi de datorii

Desigur, guvernul Tsipras vede lucrurile diferit. Executivul de la Atena cere solidaritate, crede că soluţia miraculoasă nu e departe şi că Grecia poate fi salvată urmând cursul politic al stângii aflată la putere. Un curs simplu: tăierea datoriilor şi numai adoptarea acelor reforme care sunt considerate de către guvernul elen că ar putea fi eficiente. Dar creditorii ezită să aprobe acest curs. Mai întâi vor să vadă nişte reforme fundamentale şi-abia după aceea sunt dispuşi să dea bani.

Adevărata problemă e, însă, cu totul alta. Politica europeană de salvare - puternic marcată de influenţa Germaniei - a ajutat Portugalia, Spania, Ciprul, Letonia şi Irlanda să iasă din criză. Italia se reformează, Franţa la fel. Numai în Grecia medicaţia economică n-are niciun efect. Atena susţine că politica de austeritate nu e terapia potrivită. Şi este adevărat fiindcă ţara a acumulat atâtea datorii pe care, probabil, nu va mai avea cum să le ramburseze niciodată. Iar creditorii sunt prinşi sub povara acestui munte de datorii în aceeaşi măsură ca grecii.

Declaraţie de faliment pentru Syriza

În aceşti cinci ani de criză, turbulenţi şi deprimanţi, Grecia a suferit, de fapt, de pe urma unei permanente crize de stat. Statul elen nu funcţionează din cauza clientelismului şi a unei administraţii nefuncţionale. Ţara nu mai e capabilă să încaseze mai mult şi să cheltuiască mai puţin - singura soluţie care ar ajuta-o să se pună pe picioare. În cele câteva luni de când s-a instalat la conducere, nici Syriza n-a reuşit să-i împiedice pe grecii avuţi să se mai sustragă de la plata impozitelor, să localizeze şi să recupereze banii negri ascunşi în conturile din străinătate. O declaraţie de faliment a stângii socialiste.

În plan politic intern, Atena a preferat să îndrepte tunurile contra Fondului Monetar Internaţional, a Uniunii Europene şi Germaniei şi a cochetat cu Moscova. În rest, a încercat să lupte fără niciun succes o rundă de negocieri după alta. Consecinţa: toţi sunt iritaţi, până şi europenii care aveau înţelegere pentru Syriza - ca preşedintele Comisiei UE, Juncker, sau Schulz - preşedintele Parlamentului UE.

Imaginea vechiului inamic

Mai rău e faptul că moneda euro - simbol al unităţii europene - scindează Europa. Revin vechile stereotipuri. În multe state comunitare, formaţiunile extremiste câştigă tot mai mult teren. Şi tot mai mulţi europeni se întreabă: nu cumva preţul plătit pentru eşecul politicii elene e cam mare? E cazul să acceptăm excepţii de la regulă şi să sărim peste toate acordurile numai pentru a păstra Grecia în comunitatea monetară?

Summitul din 22 iunie este ultima, chiar ultima şansă de salvare a Greciei şi a comunităţii monetare. Dar rănile ultimilor ani sunt adânci; mult mai profunde ca un acord temporar. Căci, în ultimele aproape şase decenii, valoarea fundamentală a UE a fost compromisul. Iar acum există, din nou, învingători, învinşi şi victime. O evoluţie nefericită, inclusiv în plan mental.