Condamnarea unui procuror comunist

Pot fi urmăriţi penal, judecaţi şi condamnaţi foştii securişti, procurori şi judecători care au comis crime în timpul regimului comunist? Cehia a dovedit marţi că, oricât de dificil ar fi, acest lucru este posibil.

Judecătorii cehi au condamnat-o la 6 ani de închisoare pe o fostă „procuroare” pentru contribuţia ei, în fond inestimabilă, la un proces stalinist încheiat cu executarea a trei nevinovaţi.

La 86 de ani, Ludmila Borzova-Polednova devine una din puţinele persoane puse efectiv să plătească pentru crimele atroce săvârşite de autorităţile comuniste şi ciracii lor din justiţie în anii regimurilor totalitare. Acuzator public în epoca înscenatelor procese staliniste, Polednova fusese găsită vinovată pentru crimă încă din 2007.

Dar Curtea Supremă casase verdictul şi ceruse rejudecarea ei, întrucât estimase că sentinţa capitală pe care o ceruse jurista, în 1950, împotriva Miladei Horakova, şi a altor 3 acuzaţi, fusese prestabilită de regimul comunist.

Încât, potrivit autorităţilor judiciare cehe, procuroarea comunistă nu s-ar fi făcut vinovată de asasinat, ci doar de complicitate la asasinat. Pedeapsa ei din noiembrie 2007, de 8 ani de închisoare a fost redusă, ca atare, cu doi ani.

În 1950 replica cehă, feminină, a sângeroşilor (procurori sovietici) Kyrilenko şi Vîşinski îşi făcuse însă cu vârf şi îndesat datoria faţă de regimul comunist instalat la Praga după lovitura de stat din 1948. In mascarada procesului intentat Miladei Horakova, o eroină a rezistenţei anti-naziste din Cehia, acuzatorul public îşi dăduse frâu liber furiei şi indignării proletare, demonstrându-şi „conştiinţa de clasă” şi „ataşamentul indestructibil” faţă de partidul unic.

Cu toate acestea, judecătorii cehi de azi au dreptate să afirme că octogenara juristă n-a făcut odinioară decât să execute ordinele conducerii politice comuniste, în ceea ce, până la un punct, s-a dovedit a fi un tipic proces politic stalinist.

Doar până la un punct, fiindcă, altfel decât în marea majoritate a înscenărilor judiciare de acest tip, Milada Horakova a dat regimului cu tifla, întrucât s-a apărat cu un curaj extraordinar.

Manifestând demnitatea care a lipsit multor altor victime ale comunismului, Milada Horakova a refuzat pur şi simplu să joace partitura pe care i-o rezervaseră anchetatorii comunişti. Avea să-şi plătească scump temeritatea, fiind executată împreună cu Jan Buchal, Zavis Kalandra şi Oldrich Pecl. Dârzenia de care a dat dovadă în captivitate avea s-o transforme însă şi într-un peren simbol al rezistenţei anticomuniste, al rezistenţei antitotalitare în genere.

Evident, contează mai puţin dacă una din persoanele care au pus umărul la asasinarea ei e trimisă după gratii 8 ani, sau doar 6, ori îşi va ispăşi sentinţa privativă de libertate într-un azil de bătrâni dotat cu tot confortul imaginabil.

Contează în schimb enorm, dacă un stat de drept îşi poate consolida fundamentul democratic, deferindu-i justiţiei pe stâlpii fostului regim totalitar. La urma urmei, nici o democraţie autentică nu se poate lipsi, măcar simbolic, de un astfel de act de justiţie, dacă nu vrea să-şi compromită viitorul. Bravo Cehia. Cât despre România, guvernanţii ei postcomunişti, în frunte cu Ion Iliescu au blocat constant din 1989 încoace până şi adoptarea unei legi a lustraţiei.