Conferinţa donatorilor de la Djakarta

Primul rezultat pozitiv al Conferinţei vizează amplasarea în
Oceanul Indian a unui sistem de avertizare anti-tsunami. In plus,
ajutoarele umanitare urmează să fie suplimentate. Până în
prezent s-a promis o sumă de 4 miliarde de dolari, iar secretarul
general ONU, Kofi Annan a solicitat punerea la dispoziţie pe termen
scurt a unei sume de un miliard.
Evident, observatorii conferinţelor internaţionale se concentrează
asupra rezultatelor ei. Deocamdată, acestea sunt salutare. Deşi
Oceanul Indian n-a mai fost afectat de un tsunami în ultimii 300 de
ani, se cere elogiată în special decizia instalării unui sistem de
alertă care să împiedice viitoare devastări de tipul celor care au
ucis recent peste 150 de mii de oameni. Acum, milioane de oameni,
copii, femei şi bărbaţi continuă să fie profund traumatizaţi
de cataclism. Corespondenţii din zonă dau tot mereu de copii care nu
mai îndrăznesc să se joace pe plăji, ori să privească spre
albastrul oceanului. In regiune apare iată o generaţie tsunami,
văduvită de orice sentiment de siguranţă şi încredere în
forţele naturii. Sistemul de avertizare nu va putea înlătura
pericolul unor noi valuri ucigaşe, dar va putea salva nenumărate
vieţi omeneşti în cazul repetării cataclismului.

In egală măsură salutară e apropierea survenită între SUA şi
Naţiunile Unite care preiau coordonarea asistenţei umanitare.
Inaintea conferinţei de la Dkjakarta, preşedintele american George
Bush evocase necesitatea ca SUA, Australia, India şi Japonia să
preia misiunea coordonării ajutoarelor. America a renunţat acum la
scoaterea din joc a Organizaţiei Naţiunilor Unite, lăsând-o să
facă treaba pentru care e plătită.

In al treila rând, la Djakarta, după cum a remarcat secretarul
general al ONU, Kofi Annan, lumea a reacţionat, s-a adunat laolaltă
şi manifestă solidaritate. La conferinţa din capitala Indoneziei
s-a articulat invizibil, dar nu mai puţin prezent ceea ce s-ar putea
numi ”spiritul de la Djakarta”. In ciuda faptului că nici un
protocol şi nici o declaraţie nu include vreo referinţă la acest
spirit, existenţa lui nu este câtuşi de puţin lipsită de
importanţă, devreme ce demonstrează că, în faţa imenselor
suferinţe, statele globului sunt capabile să se unească. E cineva
pe lume care să-ţi dea o mână de ajutor când ai nevoie de el –
iată semnalul cel mai important lansat de Conferinţa de la Djakarta.
Un semnal de natură să le ofere tututor oamenilor – şi în
special celor din regiunile sinistrate – certitudinea că nu sunt
lăsaţi singuri în faţa tragediei, precum şi speranţa că va fi
poate mai bine.