Conflictul sino-nipon domină summitul afro-asiatic

Toate privirile au fost aţintite asupra celor doi lideri politici: preşedintele chinez Hu Jintao şi premierul nipon Junichiro Koizumi. Se vor întâlni în particular, în cadrul conferinţei de la Jakarta, sau nu? Tensiunea aşteptării a durat până la sfârşitul summitului, când cei doi s-au întâlnit, în fine, pentru a conveni asupra rezolvării conflictului pe calea dialogului.

Conflictul sino-nipon este marcat de răni mai vechi, dar şi de noi rivalităţi între cele două state. În timp ce în China s-a dezlănţuit un val de proteste anti-japoneze prilejuite de refuzul Japoniei de a se confrunta cu crimele sale de război şi de minimalizarea acestora în manualele nipone de istorie, guvernul comunist de la Beijing este acuzat că se serveşte de demonstraţiile în masă anti-japoneze pentru a împiedica Japonia de a obţine mandatul de membru permanent în Consiliul de Securitate al ONU. China profită, de asemenea, de atitudinea rezervată a altor state din regiune faţă de aspiraţiile Japoniei. La recenta conferinţă afro-asiatică de la Jakarta, ministrul sudcorean de externe a afirmat că „puterea economică a unei ţări nu este un motiv suficient pentru obţinerea statului de membru permanent în cadrul Consiliului mondial de Securitate. Membrii permanenţi trebuie să-şi demonstreze, de asemenea,voinţa de a contribui la pacea în lume”. Toţi chinezii au ştiut, desigur, la ce se face aluzie.

Pe de altă parte, interdependenţa comercială a celor doi rivali este atât de mare, încât nici unul din ei nu-şi poate permite să pericliteze pe termen lung relaţiile bilaterale. Din acest punct de vedere, Hu şi Koizumi nu au avut de ales decât să sublinieze prietenia tradiţională a ţărilor lor. Dacă şi popoarele chinez şi nipon vor recunoaşte acest fapt, rămâne, însă, de văzut. Guvernul comunist de la Beijing se poate teme că, în ciuda tuturor asigurărilor date de politicienii japonezi, demonstraţiile în masă vor continua atingându-şi apogeul abia pe 4.mai. Căci prima mişcare chineză de democraţie, care a început pe 4.mai 1919 la Beijing cu o demonstraţie studenţească în Piaţa Tienanmen, s-a îndreptat, printre altele, şi împotriva tendinţelor expansioniste japoneze.

Pe de altă parte, politicienii niponi nu se grăbesc nici ei, să atenueze furia ţărilor vecine împotriva Japoniei. Căci în timp ce premierul japonez Koizumi vorbea vinerea trecută despre căinţa poporului său şi-şi cerea scuze, în numele acestuia, pentru crimele de război comise, peste 80 de deputaţi japonezi au vizitat templul Yakusuni, un templu celebru şi proscris în acelaşi timp, pentru venerarea criminalilor de război.

Prin concentrarea atenţiei participanţilor la Conferinţa de la Jakarta în mod deosebit asupra tensiunilor dintre China şi Japonia, scopul propriu-zis al reuniunii a trecut în plan secund. Totuşi, cele două continente şi-au dat, pentru a doua oară, mâna, şi se speră ca până la următoarea reuniune internaţională de acest gen să nu trebuiască să treacă altă jumătate de secol. De aceea, s-a stabilit la Jakarta reluarea discuţiilor în acest cadru la interval de patru ani. În declaraţia finală s-a semnat aşa-numitul „parteneriat strategic” dintre cele două continente, de pe urma căruia Africa speră să profite în plan economic, iar Asia să beneficieze de bogatele resurse naturale ale continentului negru. În ce măsură acest parteneriat strategic va căpăta substanţă, rămâne, însă, de văzut, la fel ca şi evoluţia ulterioară a evenimentelor din Asia de Est.