Conservatorii şi liberalii faţă în faţă

S-a declanşat deja o polemică aprinsă pe tema unei legi propuse de câţiva deputaţi PDL consiliaţi de ONG-urile care militează din perspectivă tradiţională împotriva avorturilor. Dacă mediile cu vederi liberale au cultivat până acum o tăcere sistematică şi premeditată, de data aceasta au intrat în alertă.

La televiziune sau pe internet, militanţii cercurilor liberale au condamnat cu asprime iniţiativa care îşi propune să descurajeze practica avorturilor. Atacurile la persoană au copleşit argumentaţia, dar ele sunt la rândul lor un indiciu puternic al importanţei care se acordă subiectului.

Pe scurt, iniţiativa legislativă înaintată de militanţii PDL Marius Dugulescu şi Sulfina Barbu îşi propune să instituie obligativitatea consilierii înaintea unei decizii de avort. Speranţa iniţiatorilor este ca răgazul de reflecţie şi informaţiile primite cu privire la caracterul traumatic al avortului să o determine pe femeia aflată în situaţia de a solicita asistenţă medicală să se răzgândească.

Deşi nu o spune explicit, legea aceasta mizează pe forţa persuasivă a consilierii. Se ştie că, de multe ori, avortul este asumat din ignoranţă, pentru că este ceva facil, ieftin şi lipsit de consecinţe morale, fiind tratat inclusiv de unii medici ca o simplă apendictomie.

Prin urmare, consilierea ar avea scopul de a suplini această gravă carenţă de educaţie, atrăgând atenţia asupra semnificaţiilor morale şi spirituale ale aşa numitei întreruperi de sarcină. Ideea este simplă şi stă la temelia libertăţii înseşi: o alegere făcută în necunoştinţă de cauză nu poate fi niciodată considerată o alegere validă. Libertatea se obţine prin cunoaştere.

Dezbaterea aflată în plină desfăşurare nu poate fi rezumată, dar pot fi făcute câteva observaţii. Unii dintre deputaţii PDL care au pledat recent în favoarea acestei legi au aşezat problema avortului în acelaşi plan cu subiectul scăderii demografice.

Deputata Raluca Turcan, mai puţin deprinsă poate cu dezbaterile de idei, a făcut gafa de a vorbi despre sporul demografic, spunând că “România riscă să devină o ţară de vârstnici, sprijinită de tineri afectaţi de plata pensiilor”. De fapt se pune întrebarea legitimă dacă este o gafă sau este chiar expresia corectă a motivaţiilor care animă Partidul Democrat Liberal.

Teodor Baconschi, preşedintele Fundaţiei Creştin Democrate, care a participat şi el la această dezbatere, a ţinut însă să opereze o distincţie esenţială, delimitându-se explicit de natalismul lui Ceauşescu. În cadrul unei emisiuni de televiziune un alt membru fondator al FC-D, Adrian Papahagi a dorit la rândul său să precizeze că motivaţia sa ca susţinător al legii nu este de natură materialistă. O precizare importantă, cu atât mai mult cu cât el însuşi, într-un text recent de pe site-ul oficial al Fundaţiei lăsase să se înţeleagă că este animat mai cu seamă de motivaţii nataliste.

Cu siguranţă că încurajarea sporului demografic este un obiectiv politic respectabil (şi necesar în cazul României), dar care nu ar trebui corelat în niciun fel cu problematica avortului. O politică natalistă are la dispoziţie numeroase mijloace cum ar fi de exemplu indemnizaţia pentru creşterea copilului, (înjumătăţită recent de guvernul Boc), investiţii în creşe şi grădiniţe ca şi în alte servicii publice destinate prin excelenţă familiei. Avortul este o temă distinctă, care nu poate fi abordată de pe poziţii utilitariste fără să fie grav trivializată.

În plus, ambiguităţile sunt fatale pentru orice iniţiativă legislativă de această natură. Este cel puţin nedelicat să ceri unei femei să contribuie la sporul demografic şi să-i pretinzi astfel să asume un rol preponderent biologic. Stângăcia conservatorilor români pare cu atât mai surprinzătoare cu cât au la dispoziţie argumente aflate nu oriunde, ci în chiar “pantheonul” tradiţionalismului românesc.

Mă refer mai ales la Nicolae Steinhardt, care s-a distanţat de natalismul lui Ceauşescu, mustrându-i pe acei preoţi ortodocşi care aprobau “cu înflăcărate cuvinte de laudă” politicile oficiale, argumentând că ele slujesc în cele din urmă scopului.(vezi “Jurnalul fericirii”, anul 1970).

Se vede aşadar că o cauză bună poate fi compromisă printr-o proastă argumentare.