Constituţia europeană: un compromis cu efect întârziat?

Dificile, căile către compromis, dar, iată, nu irealizabile. Astfel că, dacă toate merg bine de acum înainte, în anul 2007, Europa va avea o Lege Fundamentală unică. Dacă toate merg bine înseamnă, de fapt, că rezultatul convenit ieri seară în capitala belgiană trebuie să primească girul tuturor celor 25 de membri ai Uniunii Europene. Astfel că temerile ce planau asupra Consiliului European de la Bruxelles, referitoare la accentul pus pe interesul naţional ca răspuns la votul anti din duminica alegerilor continentale, nu s-au risipit definitiv, din clipa tele-îmbrăţişărilor finale. În următorii ani se vor desfăşura referendumuri pe tema Legii Fundamentale într-o parte din statele comunitare, unele puternic eurosceptice: Marea Britanie, Irlanda, Polonia, Danemarca. Şi, din motive ce ţin de compromisurile politice convenite, acum în condiţii mai mult sau mai puţin avantajoase, nici în cazul Olandei nu poate fi anticipat rezultatull viitoarei consultări populare.

Până una alta, să nu alunecăm spre tabăra eurosceptică şi să remarcăm, asemeni tuturor liderilor prezenţi la Bruxelles, momentul istoric. E drept, sub presiunea compromisurilor, textul a pierdut mult din claritatea pe care i-o conferise Convenţia pentru Viitorul Europei. În ansamblu, însă, rămâne un document util, permiţând Uniunii o guvernare mai eficace. Deciziile politice necesită acceptul unei majorităţi reprezentative. Însă loc pentru un plus de transparenţă rămâne.

Dacă cetăţenii europeni vor fi încântaţi sau nu de Legea Fundamentală se va afla în timp. Într-un timp destul de îndepărtat, însă, pentru că termenul de transpunere în practică este 2007. În ce priveşte viaţa de zi cu zi a europenilor, aceasta nu va suferi, sub umbrela noii Constituţii, mari modificări. În acest context, cancelarul german Gerhard Schröder, marcat, probabil, încă de rezultatul scrutinului comunitar, a avertizat că o Constituţie nu este suficientă pentru a transforma alegătorii în europeni entuziaşti.

Ceea ce nu au reuşit cei 25 de şefi de stat şi de Guvern a fost să-l desemneze pe viitorul preşedinte al Comisiei Europene, cel care ar urma să preia funcţia deţinută în prezent de italianul Romano Prodi. A fost, sub acest aspect, o dispută deschisă între curente politice, pe de o parte, dar şi între capitale, o dispută de care nu se vor bucura foarte tare cetăţenii europeni. A fost, probabil, o ilustrare cum nu se poate mai elocventă a modului în care Europa nu trebuie să lucreze. Dar, din păcate, o face. Şi chiar după ce îşi vor fi găsit şefii de stat şi de Guvern calea spre compromis, europeanului de rând nu îi va fi foarte limpede care au fost resorturile pentru care candidatul preferat a fost, până la urmă, alesul politicenilor. Iată, însă, că următorul preşedinte al Comisiei va fi ales de Parlamentul European – iar aici, Constituţia a câştigat la transparenţă.