Contraatac la lustraţie: despre suferinţele securiştilor

Din fericire, partenerii lor creştin-democraţi din coaliţia guvernamentală germană susţin prelungirea, pe alţi 5 ani, a legii care stipulează verificarea trecutului tuturor salariaţilor din serviciul public – nu doar pe cel al oamenilor politici şi al înalţilor funcţionari din administraţie, aşa cum doreşte stînga.

Vinerea trecută, Bundestagul îşi programase revizuirea legii, pregătindu-se să înmoaie lustraţia, respectiv s-o anuleze pentru categoriile inferioare ale funcţionarilor din serviciul public. Deputaţii n-au mai apucat să schimbe nimic, întrucît asociaţia victimelor comunismului şi apărătorii drepturilor civice au protestat masiv, iar conservatorii din Bundestag au înţeles că n-au reflectat îndeajuns şi s-au grăbit să accepte o revizuire cu totul problematică a reglementării. Legea a fost scoasă de pe ordinea de zi. Dar validitatea ei expiră la 20 decembrie. Moment în care ar putea să fie angajaţi de pildă ca poliţişti, indivizi care, în Germania comunistă, au făcut parte din armata de informatori, turnători, torţionari şi asasini ai poliţiei politice.

Poliţia politică luptă pentru supravieţuirea subterană

Românii constată azi cît de greu e să obligi serviciile secrete comuniste să renunţe la perpetuarea, în democraţie, a răspîndirii veninului acumulat în epoca în care au constituit pilonul principal, cel represiv, al regimurilor totalitare. După ce i-au îngenuncheat pe oameni, le-au răpit libertatea, le-au distrus demnitatea şi vieţile, securiştii au constituit reţele mafiote şi grupuri de interese dintre cele mai pernicioase, pe care, spre a le combate, e nevoie ca de aer de controlul arhivelor poliţiei politice.

In Germania, curajul şi hotărîrea militanţilor pentru drepturi civice, care au luat cu asalt centralele securităţii estgermane STASI au creat şi temeiul adoptării legii arhivelor. Energiei, temerităţii şi lucidităţii lor li se datorează salvarea deputaţilor Bundestagului de căderea în cursele întinse de aparatele de dezinformare ale securiştilor şi aliaţilor lor politici. O capcană clasică, spre care securiştii din întreg blocul răsăritean au împins societăţile posttotalitare s-a dovedit opinia pe cît de tenace susţinută, pe atît de eronată, potrivit căreia, în interesul reconcilierii şi pacificării sociale, arhivele poliţiilor politice ar trebuie distruse, ori puse sub obroc şi în nici un caz cercetate şi utilizate. S-a afirmat că nu se poate avea încredere în dosarele concepute de securişti. S-a argumentat că dosarele ar fi trunchiate şi falsificate în asemenea măsură încît nu s-ar mai putea reconstitui adevărul în baza lor.

Încercări subversive de ascundere a adevărului

Afirmaţiile cu pricina n-au servit decît eforturilor persistente de apărare a fostei poliţii politice şi tentativei de a bloca ieşirea la suprafaţă a adevărului, astfel încît securiştii şi informatorii lor să nu fie obligaţi să tragă ponoasele divulgării identităţii lor. In cele din urmă, victimele comunismului s-au impus, obţinînd dreptul de a afla cine au fost vecinii, colegii, rudele sau prietenii care i-au vîndut Securităţii.

Fiindcă toate acestea aserţiuni s-au dovedit prea puţin întemeiate, devreme ce Oficiul „Gauck” şi apoi „Birthler”, după cum s-a denumit CNSAS-ul german, a optat pentru o abordare tehnică şi a lucrat eficient, la adăpost de orice ingerinţe politice. Ceea ce nu se poate afirma, din păcate, pentru o parte semnificativă din prestaţia unui CNSAS, anemiat cu bună ştiinţă prin intermediul amputării legii Ticu Dumitrescu şi repus cu greu pe linia de plutire de către Traian Băsescu.

In Germania prea puţini ex-securişti au fost judecaţi. Încă şi mai puţini au fost condamnaţi, legea rezumîndu-se doar să-i împiedice să lucreze în serviciul public. Timida lustraţie fusese însă limitată la 15 ani.

Gânduri periculoase de "reconciliere"

Mai nou, o parte a opiniei publice vestgermane, politicieni şi analişti care n-au fost afectaţi direct de ororile comuniste şi îşi imaginează că-şi pot permite să le ignore, ori să le trateze de sus şi de la mare distanţă, au cedat unui soi de lobby umanitar al securiştilor. Afirmînd că foştii membri ai STASi ar fi suferit destul pentru că nu li s-a permis să mai lucreze în poliţie, ori ca profesori, să fie angajaţi de autorităţile financiare, ori să fie salaraţi ai parlamentului şi să muncească în justiţie, unii susţin că 15 ani de lustraţie ar fi „destul”.

Potrivit lor, ar fi sosit momentul reconcilierii şi deci al prescrierii fărădelegilor şi crimelor poliţiei politice, măcar pentru peştii cei mici, devreme ce demnitarii urmează, potrivit proiectului legislativ actual, să fie verificaţi în continuare. Se mai reclamă insistent ceea ce se califică drept revenirea la o obiectivitate inexistentă în rîndul victimelor comunismului şi apărătorilor drepturilor civice. Se afirmă că toţi cei ce doresc prelungirea lustraţiei ar fi trebuit să se trezească mai de mult, masivele lor proteste recente şi propunerea prelungirii pe alţi 5 ani a legii fiind chipurile arbitrare şi prea puţin credibile.

In realitate, nu asistăm decît la alianţa ignoranţei cu reeditarea vechilor încercări de reabilitare indirectă a celor ce şi-au pus umărul la comiterea atrocităţilor constituind pîinea cea de toate zilele a sistemelor totalitare. Reconcilierea şi pacea nu sunt posibile în absenţa restabilirii dreptăţii. A solicita iertarea păcatelor nu poate fi misiunea societăţii în ansamblul ei, ci doar privilegiul victimelor. Şi-apoi să fie oare posibil să acceptăm ca un torţionar sau turnător să fie dascălul copilului nostru, să-şi rearesteze vechile victime, în calitate de poliţist, ori chiar să le condamne în justiţie? Ce sinistru.