Controversatele halucinogene ale lui Radu Afrim

Un spectacol bizar

Succesiunea de „20 de tripuri deep” este controversa începutului de an printre amatorii de teatru. În argou, „trip” denumeşte experienţa trăită consecutiv consumului de droguri halucinogene. În funcţie de individ, experienţele se întind de la extazul erotic sau mistic până la cel mai atroce atac de panică.

Un repertoriu de reacţii întâlnit şi în rândul publicului lui Radu Afrim, care vorbeşte, în exclusivitate pentru Deutsche Welle, despre „Câtă Speranţă”:

„Spectacolul meu este bizar pentru că am construit peste aceste 20 de texte ale lui Hanoch Levin un scenariu, o lume a mea şi ceea ce le leagă pe toate personajele acestea este faptul că, în naivitatea lor, investesc o doză uriaşă de speranţă în chestii absolut banale, absurde aş putea zice.”

Speranţa lui Radu Afrim

Este „Câtă speranţă” un spectacol de varieteu? Un cabaret? O însăilare de scheciuri care provoacă în sală roiuri de râsete? Radu Afrim spune că:

„Am vrut un show. Eu am oarecum nostalgia varietăţilor retro, revelioanelor de prin ‘70 în care mi se pare că lucrurile erau mult mai curate, mult mai frumoase, mult mai sincere, mult mai de bun-gust decât acum. Atât muzica, scenografia cât şi glumiţele. Am vrut să reconstitui şi prin muzica lui Vlaicu Golcea, care se vrea foarte mult a la Margareta Pâslaru, şi prin scenografia Iulianei Vîlsan, am vrut să reconstitui ceva retro pentru că lumea reacţionează pozitiv la retro.”

Unii spectatori au plecat mulţumiţi din sala de la Odeon, alţii nu, dar pentru Afrim „Miza a fost să văd un zâmbet silenţios pe faţa cuiva în sală, să văd o atenţie la text, să nu se scrie că textul e plat, neinteresant, pentru că textele sunt realmente bine scrise de un mare scriitor israelian. Mie asta îmi ajunge. Cu timpul am învăţat să aştept lucruri mai puţin spectaculoase de la spectatori dar poate mai umane, mai calde, mai tandre.”

Zâne şi magicieni neputincioşi. Cine mai este atunci puternic?

Pentru unii critici „Câtă speranţă” nu este teatru. Pentru alţii este un joc total al fanteziei. Pentru Afrim este un show despre cantităţile uriaşe de speranţă care sunt consumate în lumea modernă:

„Eu nu sunt niciun optimist bovin, niciun pesimist notoriu. Sunt la mijloc. Toată viaţa am fost cumva la mijloc deşi s-a zis că sunt extremist. Eu am fost la mijloc. Eu sunt un om care speră. Când lucrez la un spectacol sper ceva. Când mă îndrăgostesc sper ceva. Când merg la un magazin sper ceva.”

La ce speră regizorul Radu Afrim? Iată-l povestindu-şi unul dintre cele mai personale spectacole montate până astăzi:

„Mie îmi sunt foarte simpatice personajele pentru că au naivitatea de a crede că li se poate îndeplini orice dorinţă, orice speranţă. De aceea am băgat şi personajul absolut hilar al zânei în travesti care, cu nişte trucuri, ar putea să împlinească nişte dorinţe, nişte speranţe acestor oameni. Şi magicianul, care până la urmă se vede că nu are putere... Putere are prietenia, prietenia învinge şi prietenia poate să învingă chiar şi moartea.”

„Câtă Speranţă”

regia: Radu Afrim

cu: Rodica Mandache, Dorina Lazăr, Călin Stanciu, Istvan Teglas, Nicoleta Lefter

Teatrul Odeon, Bucureşti.

Autor: Vlad Mixich
Redactor: Robert Schwartz