Copiii români ai Europei

În România nu avem în momentul de faţă o lege care să pedepsească penal părinţii care îşi obligă copiii să muncească prin "închirierea" acestora unor angajatori evazionişti fiscal. Cea mai aspră pedeapsă pe care o riscă astfel de părinţi- dar care rareori se şi aplică- este decăderea din drepturile părinteşti.

Aşadar în România un milion de copii sînt într-un fel sau altul obligaţi să muncească. La sate, aproape nouă din zece copii muncesc în agricultură, 3% în construcţii, 3% în comerţ iar 5% sînt implicaţi în alte activităţi, arată raportul UNICEF. Trei sferturi dintre copiii care lucrează provin din familii unde media veniturilor lunare nu depăşeşte trei miloane de lei, iar o treime dintre aceştia trăiesc în familii care nu cîştigă mai mult de un milion de lei pe lună, se arată în raportul citat. În fine, 70% dintre copiii de la sate consideră că este normal să muncească cel puţin cinci ore pe zi în gospodărie, iar 8% afirmă că sînt bătuţi dacă nu se conformează regulei de a munci cot la cot cu părinţii.

Abandonul şcolar, mai ales în mediul rural, devine de la un an la altul o problemă pe care autorităţile o consemnează doar în statistici. De asemenea, doar 1% dintre tinerii de la sate au şansa de a absolvi o facultate.

Aceste date statistice sînt îngrijorătoare, dar răul mai mare este că realitatea aceasta nu e de ultimă oră, astfel ca autorităţile de la Bucureşti să fi fost luate prin surprindere. De la an la an problema copilului iar apoi aceea a tinerilor au fost doar subiecte de campanie electorală. Marea reformă în ceea ce priveşte protecţia copilului realizată de guvernul Năstase constă în operaţiunea “cornul şi laptele”, pe care primul ministru român nu uită niciodată să o pomenească în discursurile sale de adormit părinţii.

Am spus-o şi la vremea respectivă, o repet şi acum: miile de miliarde de lei cheltuite în fiecare an pentru acest program populist ar fi putut fi folosite în cu totul alte direcţii pentru dezvoltarea învăţămîntului, dar şi pentru ajutorarea familiilor sărace cu mulţi copii care trăiesc de azi pe mîine. “Cornul şi laptele” este de fapt afacerea partidului de guvernămînt derulată prin comercianţii produselor respective, baroneţi locali şi apropiaţi ai partidului.

Am cunoscut copii care veneau cu ghiozdanul plin de cornuri acasă. Şi le arătau plini de mîndrie părinţilor, ca pe un cîştig al lor de la colegii care numai de cornuri nu duceau lipsă la primele ore ale dimineţii, cînd erau aduşi la şcoală în maşini de lux de părinţii lor sau de şoferii acestora.

S-a vorbit mult şi se vorbeşte în continuare despre problema adopţiilor, aşa că nu mai insist asupra acestei chestiuni care pare a fi acum singura problemă a guvernului român în ceea ce priveşte protecţia şi viitorul copiilor. Şi asta, doar pentru că oficialii Uniunii Europene au apăsat pe butonul roşu pentru rezolvarea legislativă a adopţiilor.

Dar ce se întîmplă în casele de copii din România, unele dintre ele adevărate ghetouri, nu preocupă în nici un fel autorităţile de la Bucureşti. La fel, problema copiilor străzii, cartea noastră de vizită pentru presa internaţională încă din 1990.

Sigur că avem şi copii olimpici, tineri premiaţi de NASA, dar aceştia nu pot spăla imaginea copiilor cu părinţi alcoolici care fug de acasă şi ajung în “paradisul” Gării de Nord din Bucureşti unde, mai curînd sau mai tîrziu sînt obligaţi de şefii de “gaşcă”, cei trecuţi prin şcoli de corecţie, să se prostitueze.

Nu de mult am mers într-o casă de copii pentru un reportaj. Cînd am vrut să plec, trei-patru copii au sărit chiorchine pe mine, alţii mă trăgeau de haine şi toţi mă rugau la fel: “Ia-mă la tine, ia-mă acasă”. Rîdeau, cred că îşi închipuiau că chiar am să-i iau cu mine.

Iar directoarea instituţiei s-a simţit obligată să spună, uşor jenată: “Scuzaţi, domnu ziarist, cu toţi vizitatorii fac la fel”.