Corbi şi ciocîrlii: despre demisia lui Adrian Năstase

Fiecare pasăre pre limba ei piere. Istoria ne oferă nenumărate exemple care probează adevărul acestei străvechi înţelepciuni. Revoluţia franceză şi-a mîncat se ştie, proprii fii, ghilotinaţi şi ei precum duşmanii dintîi ai iacobinilor.

In antichitate, imperiul babilonean, mare amator de cotropiri, s-a prăbuşit năpădit de duşmani. La fel şi imperiul roman, invadat de barbari, după ce se ridicase pe spinarea acestora.

Spania, devenită mare putere ştiinţifică şi culturală s-a descotorosit mai întîi de evrei, pe care i-a expulzat în 1492, pentru ca apoi să-i ardă pe rug pe urmaşii creştinaţi ai acestora, din care unii au contribuit decisiv la descoperirea Americii. In secolele următoare, peninsula stăpînind în epoca lui Carol Quintul un univers în care soarele nu apunea niciodată, a fost treptat redusă politic la dimensiunile ei geografice insignifiante. In schimb SUA au devenit singura superputere, detronînd o Rusie pe care nici panslavismul, nici autocraţia ţaristă şi nici barbaria stalinistă n-au ajutat-o să-şi consolideze durabil poziţia.

Germania nazistă, aspirînd şi ea la rolul de superputere, şi-a văzut distrus visul de mărire la scară globală prin forţa militară pe care a mizat Hitler aproape la fel de mult ca asupra ideologiei lui antisemite. Japonia şi Italia au păţit-o cam la fel. Atîta doar că, din pricina represiunii naziste şi consecutivei imigraţii a elitei lor culturale şi ştiinţifice, ţările de limbă germană şi-au pierdut, după 1933, primul loc în ierarhia premiilor Nobel.

Nici elitele politice nici liderii şi reprezentanţii lor nu fac excepţie de la regulă. Ceauşescu ne-a părăsit printr-un simulacru de proces după ce el însuşi s-a exersat decenii la rînd în arta mimei şi pantomimei, trăgînd în piept cum a vrut un occident dispus să se lase înşelat de aparenta lui independenţă de Moscova. In final, trădătorul s-a văzut trădat de proprii lui colaboratori apropiaţi.

Printre ciracii săi s-a numărat, în rîndul doi şi trei al nomenclaturii comuniste, un oarecare Adrian Năstase. Băiat deştept şi fin, chiar dacă nu tocmai subţire, şi cu atît mai puţin corect, dacă dăm crezare faimoaselor stenograme PSD, cel supranumit cîndva, timid, „Năstase 4 case” avea să se impună în viaţa politică postdecembristă ca mare trăgător de sfori feseniste. La umbra lui Iliescu Năstase avea să se caţere vertiginos şi să parvină ca un alpinist de excepţie pe culmile politichiei neo-cripto-postcomuniste. Viteza urcuşului său spre Everestul politic românesc ajunsese la un moment dat atît de ameţitoare, încît a sfîrşit prin a-l agasa chiar şi pe fostul său mentor, dimpreună cu alte cozi de topor ale postcomunismului românesc. Atacat la un moment dat dur şi de părintele său politic, Ion Iliescu, şi de invenţia ceauşisto-iliescistă numită Vadim Tudor, Năstase s-a arătat atît de abil, încît a ajuns să-i convingă şi pe unii formatori de opinie rafinaţi de calităţile sale de lider.

Că e în stare să conducă deopotrivă stînga românească şi întreaga ţară pe drumul integrării ei europene s-au iluzionat şi demnitarii socialişti din vestul continentului. Mare le-a fost dezamăgirea, cînd au auzit de cascada de acuze de corupţie abătută asupra protejatului lor din pricina poftelor nemăsurate pe care le-a poftit nepoţelul de mătuşi.

Către sfîrşit l-au mai apărat insistent doar cei care l-au creat politic, precum şi marii profitori ai sistemului clientelar edificat de Năstase, dimpreună cu peştii pilot care roiesc de regulă în jurul marilor rechini. Iliescu i-a luat partea, la fel ca şi Vadim Tudor. Primul, a făcut-o pentru a-i pune o piedică marelui său rival Geoană, cel de-al doilea pentru a torpila în continuare autocurăţirea democratică a sistemului politic românesc, care le-ar putea fi fatală şi altor mari beneficiari mai întîi ai dictaturii, iar apoi a democraturii "made in Bucharest". In final, castana s-a dovedit prea fierbinte şi pentru Iliescu. Pînă la urmă, Năstase a căzut victimă sforăriilor, în care s-a dovedit el însuşi un maestru aparent de neîntrecut.

Pe fundalul nevoii resimţite de o parte din demnitarii pesedişti, mai puţin vulnerabili la învinuirea de corupţie, de a-şi reface şansele de a reveni la putere prin mîntuirea partidului de imaginea lui execrabilă, fostul premier a ajuns să fie sacrificat chiar de fostul său patron, precum şi de cei pe care i-a promovat mai asiduu.

Să-i plîngem de milă? Defel. Descurcăreţ din fire şi pornire, Năstase va şti să fie destul de dibaci să cadă precum pisicile, în picioare. In schimbul evitării gratiilor nu e exclus ca Năstase să reziste ispitei de a-i antrena cu el, în prăbuişire, şi pe alţii. Cu atît mai mult cu cît elita românească postdecembristă, altfel decît cea din Cehia bunăoară, a dovedit o propensiune aparte pentru pupat piaţa Endependeţi, în detrimentul opţiunii unei despărţiri nete a societăţii civile, a democraţiei şi statului de drept de trecutul totalitar al ţării. Mai degrabă decît să jeluim soarta lui Năstase, e cazul poate să regretăm că aceiaşi elita politică bucureşterană riscă pe viitor să-şi pierdă subit actualul elan reformist, odată ce România va intra în UE şi va dispărea motivaţia necesară epurării sistemului. In care Năstase nu e decît un caz dintre cele mai notorii. Or parlamentarismul românesc şi PSD se confruntă cu probleme de sistem.

Păsările cîntătoare pot acum, ce-i drept, să intoneze un imn de slavă partidului, dar suratele lor contaminate cu virusul corupţiei aviare ar putea să strice plăcerea oricărui meloman. Pînă la urmă vor pieri însă şi ele, ca toate celelalte, pre limba lor.