Creaţia, homosexualii şi familia-mozaic

În chestiunile bioetice judec lucrurile într-o manieră pronunţat liberală. Resping orice formă de fanatism. Mi se pare că dreptul la propria orientare sexuală ar trebui să fie pretutindeni respectată realmente. Dar unele limite, date de natură, ar trebui cred, totuşi, să existe.

Mă amuză familiile-mozaic, zise „patchwork” între altele în ţările anglo-saxone şi Germania. Dar căsătoria homosexuală, reglementările noi, propuse bunăoară în Franţa, privind adopţiile de copii şi schimbarea din temelii a dreptului familiei, cu tot cu procreaţia medical asistată zdrobesc aceste limite. Şi ridică o sumă de chestiuni grave, care ne depăşesc adesea capacităţile de înţelegere.

Sigur, România are pe moment alte probleme, mai grave, de ordin politic. Dar România e în Europa şi e stat membru al Uniunii Europene. Iar pe continent s-a impus o mişcare şi o ideologie care le creează multora puternice dureri de cap şi ar putea ajunge la un moment dat să distrugă pacea socială pe Bătrânul Continent.

În chestiune sunt modificările radicale ale codurilor civile în Franţa şi Marea Britanie, dând câştig de cauză unor doctrine etic extrem de discutabile, care, practic, se bazează pe militantism ateist, pe marxism şi nebunia nietzscheiană, potrivit căreia D-zeu ar fi „mort”.

La începutul lunii februarie, deputaţii britanici au dat lumină verde unui proiect de lege, promis de centriştii liberal-democraţi şi au procedat la autorizarea mariajului persoanelor de acelaşi sex. Opinia publică britanică nu s-a revoltat defel.

Placiditatea englezilor contrastează cu revolta şi demonstraţiile sutelor de mii de francezi de toate confesiunile, scandalizaţi în ultimele luni de intenţiile stângii franceze. Intenţii echivalând cu a arunca în aer şi a trimite la coşul de gunoi al istoriei concepţia tradiţională, naturală a familiei.

În cauză nu e pur şi simplu dreptul oamenilor de acelaşi sex de a se căsători, de a forma un cuplu recunoscut ca atare, oficial, de către un ofiţer al stării civile.

Şi nu dreptul alocat de mult în Marea Britanie cuplului de homosexuali de a adopta copii e, în sine, alarmant. Ci ideologia ascunsă îndărătul unor schimbări care, în numele societăţii moderne, proclamă, nici mai mult nici mai puţin, decât decesul legilor naturii şi, prin extensie, al Creatorului, care ne-a făcut bărbaţi şi femei.

Demisionarul Papă Benedict al XVI-lea l-a citat la un moment dat, în context, pe Marele Rabin al Franţei, Gilles Bernheim. Înţeleptul rabin decorticase şi analizase în profunzime dimensiunile cele mai subtile ale atacurilor actuale asupra concepţiei şi imaginii familiei tradiţionale, alcătuite din mamă, tată şi copii.

Pornind de la Simone de Beauvoir şi aserţiunea ei potrivit căreia „nu te naşti femeie, ci devii”, Bernheim a descoperit rapid cu ce anume avem de-a face. Ne confruntăm, în siajul analizelor sale reluate de Papă cu ideologia „gender”. E o nouă filozofie a sexului, a genului, şi, în fond, a fiinţei umane, care a impus ideea că omul nu e cum vine pe lume, aşa cum l-a creat Natura, aşa cum a vrut D-zeu când l-a făcut parte bărbătească şi parte femeiască. Că, indiferent cum se naşte, omul devine aşa cum îl determină societatea şi dorinţa muşchilor lui. Sau altfel spus, că omul nu rezultă din natură, ci îşi alege natura după bunul său plac.

A fi muiere sau a nu fi, e, prin urmare, un rol social, pe care ţi-l asumi. Sau nu. După cum te taie capul. Decizi după cum ai chef într-un moment sau altul. Dacă aşa stau lucrurile, fiinţa umană, relevă Bernheim, îşi pierde demnitatea, dedusă din creaţia ei după chipul şi asemănarea Creatorului, lăudat fie Numele Său.

Dacă noi hotărâm în funcţie de umori care e natura noastră, de ce n-am putea decide nu doar ca noţiunea tradiţională de familie să-şi piardă orice noimă, ci şi cum s-o modificăm astfel, încât să ne apuce vertijul? De ce să n-o schimbăm în aşa fel încât copilul să nu mai aibă o demnitate proprie, ci să devină un obiect, de care să dispunem după bunul nostru plac?

Dacă drepturile noastre sunt nelimitate, ce absurdităţi de Cântăreaţă Cheală n-ar fi imaginabile, nu s-ar putea propune sau produce? Oare ce ar mai putea sta în calea arbitrariului descătuşat total? De ce de pildă să nu acceptăm ca un copil rezultat dintr-o mamă şi bărbatul ei să se trezească la un moment dat că părinţii divorţează, că bărbatul îşi ia un soţ, apoi încă un soţ şi încă unul şi că toţi aceştia îl adoptă?

Pare evident că, în această poligamă familie-mozaic homosexuală, cel mic ajunge să nu mai aibă o mămică, dar în schimb vreo patru taţi.

Extensia artificială a libertăţii individului şi a societăţii îngrădeşte draconic opţiunile naturii, o manipulează şi se încheie cu negarea Creatorului, în locul căruia se instituie insul total şi, prin urmare, omul totalitar.

Ajunşi aici realizăm că e nevoie de o matură chibzuinţă înainte de a accepta unele din „liberalizările” care ni se propun. Departe de a ne amplifica libertatea, ele ar ucide-o, impunând modificări legislative, instituţionale şi sociale ce ar putea sfârşi prin a ne răpi dreptul de a face şi de a ne creşte copiii după cum au lăsat bunul D-zeu, bunul simţ şi rânduiala strămoşească.