1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

Croitoraşii cei viteji

Mircea Mihăieş23 august 2006

Informaţia potrivit căreia securiştii români au pensii de şapte ori mai mari decât pensia medie pe ţară a şocat opinia publică. Nu neapărat în cifre absolute: în fond, o pensie de şase sute de euro pe lună nu e tocmai o avere. Ea a stârnit revoltă prin comparaţie, ridicând următoarea întrebare: de ce, după o viaţă normală, românul-standard are o pensie anormală, în timp ce securistul, standard şi el, după o viaţă anormală, petrecută filându-i, înfricoşându-i, şantajându-i pe oameni beneficiază de o pensie cât de cât normală?

https://p.dw.com/p/B2yR
Imagine: dpa - Bildfunk

Unde e „etica şi echitatea socialistă”, în numele căreia s-au creat şi perpetuat astfel de inegalităţi strigătoare la cer? Nici prin rezultate, nici prin calitatea muncii, securiştii nu-şi merită pensiile. Şi iată de ce.

Scopul absolut al Securităţii a fost apărarea valorilor sistemului comunist. Se vor găsi, probabil, sofişti dornici să argumenteze că nu partidul, ci statul era preocuparea de căpătâi a securiştilor. Fie şi aşa. Dar ce era statul, sub comunişti, decât prelungirea administrativă a unei aberaţii ideologice? Mişca cineva în statul român fără voia partidului? Mai mult, mişca cineva în partid fără voia Securităţii? Putem continua la nesfârşit cu o astfel de retorică, dar ea conduce într-un singur punct: şi anume, că Securitatea, deşi controla totul, s-a dovedit incapabilă să apere până la capăt lumea pe care o parazita şi o domina prin frică.

În decembrie 1989, Securitatea a refuzat să pună mâna pe arme şi să apere sistemul de pe urma căruia prospera. A făcut-o, în schimb, armata. Ce deducem de aici? Simplu: că Securitatea nu şi-a făcut datoria! Că nu şi-a îndeplinit misiunea, preferând să se retragă, laş, în birouri. Prin urmare, după logica sistemului, trădat. Şi atunci? E moral ca nişte trădători să aibă pensii uriaşe? E normal să beneficieze de sudoarea unor oameni care sunt astăzi liberi în ciuda ideologiei apărate cu ghearele şi dinţii de Securitate? Privită astfel — şi, din păcate, e singura perspectivă în care poate fi privită — Securitatea se dovedeşte o instituţie care a reuşit, după ce-a pierdut totul, să refacă nu doar pierderea, dar şi să mai adauge ditamai profitul în propriile conturi.

Ce e de făcut, în aceste condiţii? Nu cred că se va ajunge la acte radicale, cum ar fi acela de a reduce pensiile securiştilor la nivelul pensiei medii. Nu trăim într-o lume de basm, în care binele învinge întotdeauna răul. Dar cred că ceva s-ar putea face, totuşi: să nu mai perpetuăm nedreptatea strigătoare la cer, prin acte politice de-un cinism scârbos. Cu alte cuvinte, ar trebui legiferat ca pensiile securiştilor să fie îngheţate până în clipa când pensia medie a românului obişnuit va ajunge la nivelul pensiei medii a securiştilor. În felul acesta, va dispărea imaginea de ţară la baza căreia se află păcatul de moarte al represiunii ideologice, al violenţei fizice şi psihice exercitate de un aparat ce-a desfăşurat, din prima până în ultima clipă a existenţei sale, o activitate de poliţie politică. Ar fi un gest de normalitate şi semnalul că aberaţiile istoriei pot fi îndreptate fie şi în ceasul al treisprezecelea. Altminteri, vom trăi cu iluzia că, precum croitoraşul din poveste, securiştii doborau şapte duşmani dintr-o singură lovitură. Duşmani la fel de periculoşi precum muştele din povestea cu pricina.