Cronica procesului de reformă în UE

Încă înainte de valul de extindere spre Est din 2004, liderii europeni s-au gândit la o reformă internă a Uniunii Europene. Multă lume deplângea că procesele de decizie sunt prea greoaie, iar structurile comunitare, prea puţin democratice. Integrarea a zece state noi în 2004 a confirmat argumentul că vechiul Tratat de la Nisa, care se afla la baza structurilor comunitare, nu e potrivit pentru o Uniunea atât de mare.

Eşecul proiectului de Constituţie

Astfel, experţii de la Bruxelles s-au gândit că ar fi necesară o Constituţie europeană, care să fie adaptată nevoilor unui spaţiu comunitar mai complex şi mai heterogen. Această Constituţie ar fi urmat să limiteze dreptul de veto al statelor membre, pentru ca Uniunea să poată acţiona mai rapid, dar să întărească, în schimb, drepturile Parlamentului European - acesta fiind singura instituţie comunitară compusă din membri aleşi de cetăţeni.

Proiectul de Constituţie nu i-a convins însă pe francezi şi pe olandezi, motiv pentru care l-au respins în 2005 prin referendum. Din moment ce ambele ţări se numără printre "părinţii fondatori" ai Uniunii Europene, nedumerirea guvernelor statelor membre a fost cu atât mai mare. După o pauză de gândire destul de lungă, Consiliul European a hotărât, în 2007, când Germania deţinea preşedinţia semestrială a Uniunii, să adopte, în locul unei constituţii, un "tratat de reformă". Acesta a fost semnat la finele anului 2007 în capitala Portugaliei, drept care poartă numele de "Tratat de la Lisabona".

Obstacole din Irlanda şi Cehia

Pentru a nu se lovi de sensibilitatea naţională a statelor membre, documentul renunţă la orice termen care ar putea fi asociat cu înfiinţarea unui stat european. Astfel, au fost evitate cu grijă cuvintele "constituţie", "ministru de externe", dar şi simbolurile europene precum steagul sau imnul. Cu toate acestea, cele mai importante planuri de reforme structurale prevăzute de proiectul Constituţiei au fost preluate şi în acest tratat.

Dar şi Tratatul de la Lisabona părea iniţial sortit eşecului, când a fost respins de irlandezi într-un prim referendum în 2008, în timp ce procesul de ratificare era deja în plină desfăşurare în alte state membre. Mai târziu, guvernul de la Dublin s-a lăsat convins de celelalte state membre, după o serie de concesii legate de conţinutul documentului, să organizeze un al doilea referendum în octombrie 2009. De data aceasta, majoritatea irlandezilor a spus "da".

La scurt timp înainte de cel de-al doilea referendum din Irlanda, Curtea Constituţională germană a dat verdictul că tratatul e constituţional, solicitând însă, în acelaşi timp, mai multe drepturi pentru parlamentele naţionale în politica europeană.

În final, Cehia s-a dovedit a fi cel mai mare obstacol în calea unei ratificări rapide a tratatului. Cu toate că ambele Camere ale Parlamentului de la Praga ratificaseră documentul şi Curtea Constituţională de la Brno îl aprobase la rândul ei, preşedintele Vaclav Klaus a refuzat să semneze tratatul, declarând că acesta ar periclita suveranitatea naţională. De abia după o serie de concesii din partea celorlalte state membre, Klaus a ratificat documentul pe 3 noiembrie.

După acest proces lung şi anevoios, Tratatul de la Lisabona urmează să intre în vigoare pe 1 decembrie.

Autor: Christoph Hasselbach / Alexandra Sora
Redactor: Ovidiu Suciu