Cu ce se întoarce Emil Boc din China

Dimensiunea politică a vizitei lui Emil Boc poate înregistra calificativul satisfăcător. Premierul a avut întâlniri protocolare atât cu omologul său, premierul Wen Jiabao, cât şi cu preşedintele Hu Jintao.

A fost rezultatul firesc al relaţiilor consistente construite în cei aproape zece ani petrecuţi ca ambasador al României la Beijing de către Viorel Isticioaia-Budura. Diplomatul român coordonează de la începutul lui 2011 relaţiile Uniunii Europene cu China, din poziţia de director general în Serviciul European de Acţiune Externă, succesorul său în importanta ambasadă de la Beijing urmând să fie nominalizat în septembrie.

Totuşi, jocul oficialităţilor române s-a înscris în tiparul "să nu călcăm pe nimeni pe bătături." Astfel, Emil Boc a menţionat de câte ori a fost posibil că România va respecta legislaţia europeană în viitoarele contracte sino-române, atent fiind să nu lezeze sensibilităţile Bruxelles-ului, care nu vede cu ochi buni dezvoltarea relaţiilor bilaterale între membrii europeni şi China.

De cealaltă parte, spre deosebire de puternicii premieri german şi britanic, Emil Boc nu a făcut nicio referire oficială cu privire la problema respectării drepturilor omului în China, lăsând celor mari discutarea acestui subiect sensibil.

Atitudinea aduce întrucâtva aminte de cea a omologului său maghiar, Viktor Orban, catalogat de presă drept "slugarnic" în urma turneului din iunie a premierului chinez în Europa. Diferenţa esenţială este că, spre deosebire de Ungaria, România nu este oficial interesată de împrumuturile chineze.

Dincolo de dansul diplomaţiei politice stă concreteţea celei economice. "Am venit în China nu cu poveşti, ci cu proiecte concrete", sublinia Emil Boc. A fost reluat proiectul construcţiei centurii Bucureştiului, însemnând peste 100 kilometri de autostradă, care a fost pus pe masă şi în 2003, la vizita preşedintelui Ion Iliescu în China.

S-a insistat asupra proiectului construcţiei reactoarelor 3 şi 4 de la Cernavodă, pentru care statul român caută febril investitori după retragerea celor europeni. S-a subliniat importanţa portului Constanţa în relaţiile economice ale Chinei cu Uniunea Europeană, cerinţele dure ale chinezilor în acest domeniu fiind trecute în pianissimo (să nu uităm că portul grecesc Pireu este închiriat Chinei până în 2045).

La Forumul Economic Româno-Chinez s-a propus lansarea unor noi vinuri româneşti, vânzările acestora pe piaţa chineză limitându-se la modesta sumă de 9 milioane dolari pe an. În Uniunea Europeană, România se plasează abia pe locul 18 într-un clasament al exportatorilor europeni în China.

De fapt, toată această succesiune de propuneri scoate şi mai bine în evidenţă handicapul produs de abandonarea relaţiilor cu China în ultimii ani. Dacă în iunie, în timpul întâlnirilor la nivel înalt dintre premierii britanic, german şi maghiar cu omologul lor chinez, s-au semnat contracte de miliarde de euro, premierul român s-a angajat în discuţii preliminare, în tatonări specifice nivelului secretarilor de stat. Oricât de concrete par a fi, nişte proiecte nesemnate rămân doar promisiuni învelite în zâmbitoarea politeţe a Chinei.

Încercând să privim cu bunăvoinţă vizita delegaţiei guvernamentale în China, putem spune că roadele ei vor putea fi corect apreciate abia în lunile care urmează. Un indicator sigur al creşterii consistenţei relaţiilor sino-române ar fi reluarea cursei aeriene Bucureşti-Beijing.

Aceasta a fost întreruptă în 2003, în urma epidemiei de pneumonie atipică din China, dar nu a mai fost reluată ulterior în ciuda eforturilor depuse de comunitatea oamenilor de afaceri chinezi din România. Subiectul a fost des menţionat de Emil Boc şi o rapidă rezolvare a situaţiei ar demonstra că vizita în China a fost ceva mai mult decât un simplu exerciţiu de imagine.

Una peste alta, cea mai de succes pare a fi diplomaţia culturală, înfiinţarea unui Institut Cultural Român la Beijing fiind deocamdată, printre atâtea proiecte, singura veste concretă produsă de vizita lui Emil Boc în China.

Doar că această sterilitate a relaţiilor sino-române poate fi efectul a două fenomene. Politica reţinută a României în relaţiile sale cu China este voluntară, cunoscută fiind fidelitatea românilor ca aliaţi ai Statelor Unite.

Contează şi deprofesionalizarea funcţionarilor din ministerele de la Bucureşti, în august 2010 Viorel Isticioaia-Budura, deţinătorul de atunci al portofoliului de la Beijing, constatând (pentru România Liberă) că: "una dintre suferinţele noastre la ambasadă este că nu avem situaţii clare cu ceea ce poate oferi economia românească."

Autor: Vlad Mixich
Redactor: Medana Weident