Cu România la subţioară

„Cine v-a spus (că am fost pus sub învinuire)? E un fals, o provocare, o diversiune”, s-a răţoit joi, 9 iunie Ion Iliescu la ziariştii care i-au adus vestea punerii sale sub acuzare. Că fostul preşedinte al României refuză să admită realitatea, în ciuda pătrunzătoarei sale minţi politice datorită căreia a reuşit să conducă ţara pe faţă ori din umbră timp de un deceniu şi jumătate e semnificativ. În cazul său respingerea adevărului e simptomatică pentru un om de stat căzut victimă himerei că nu va fi nevoit niciodată să se despartă de putere, delirului de a echivala naţiunea cu persoana sa şi schizofreniei provocate de destrămarea iluziei sale că va intra în cărţile de istorie în chip de „ctitor” şi „mântuitor” al României moderne. Ca orice tiran, Iliescu e şi laş. Ex-preşedintele se teme de logicele consecinţe penale ale fărădelegilor comise cândva din pricina setei sale nemăsurate de putere. Sete care l-a determinat să accepte, dacă nu în decembrie 89, cel puţin în iunie 90 ca România să devină teatrul celor mai abjecte barbarii comise până atunci de forţe paramilitare pe străzile unei capitale europene postbelice.

Dacă mintea l-ar mai fi ajutat, Iliescu ar fi înţeles încă din clipa debarcării sale de la cârma PSD că a devenit la fel de proscris, precum odinioară victimele mineriadelor prin intermediul cărora îşi păstrase puterea, şi că reglarea de conturi nu va mai întârzia mult. Fiindcă odată tranşată cursa pentru preşedinţia PSD era exclus să se aştepte ca eventuala punere a sa sub acuzare să mai poată fi interpretată cu o cruciadă împotriva opoziţiei, ca o prezumtivă lezare a principiilor democraţiei. Virulenta sa reacţie confirmă ceea ce s-a întrezărit cu prilejul eşuatei graţieri a lui Miron Cozma. Şi-anume, că Iliescu şi-a pierdut şi ultimul atu care l-a ajutat constant în viaţă, în speţă instinctul său politic. In fapt, Iliescu şi-a semnat cel puţin moral condamnarea cu 15 ani în urmă, când a admis invazia minerilor şi le-a mulţumit după vânătoarea de intelectuali şi restul atrocităţilor comise de securişti şi ortaci în P-ţa Universităţii. Aceste grozăvii, mai mult decât vărsările de sânge anterioare din decembrie, mutaseră subit ţara din Europa în Asia. Că Iliescu n-a fost pedepsit niciodată a adus prejudicii poate la fel de grave prestigiului şi credibilităţii externe a construcţiei statului de drept românesc precum ororile din 13-15 iunie.

Succesorul său la cârma PSD, Mircea Geoană, deşi un nătâng în opinia iliesciană, a dat dovadă în aceiaşi joi de pomină, de net mai multă abilitate, fără să se apropie în schimb nici el de adevăr. Abordând tema cea mai fierbinte a momentului, care este integrarea României în UE, Geoană a subliniat, ce-i drept corect, că refuzul francez şi olandez al tratatului constituţional european sugerează o severitate fără precedent în evaluarea României şi Bulgariei în procesul aderării la Uniunea Europeană. Geoană a calificat reuşita aderării drept „un obiectiv naţional, în faţa căruia oricare alt subiect, oricât de important, păleşte”, anunţând că, în calitate de lider al opoziţiei, „a oferit premierului un pact pe acest domeniu”.

Doar la prima vedere această din urmă declaraţie este de bun simţ. In realitate ea denotă din două una: ori rea credinţă, ori neştiinţă. Fiindcă e greu de grezut că şeful PSD n-a înregistrat multiplele semnale occidentale, cerând mobilizarea opiniei publice româneşti în favoarea unor reforme profunde, reale şi credibile. Ele semnalează neîncredera conservatorilor apuseni în capacitatea elitei româneşti de a impune de sus în jos reforma. Şi mai greu de crezut e că Mircea Geoană n-ar fi la curent cu eforturile partidului său şi ale multora din magistraţii numiţi şi cocoţaţi în funcţii mari de PSD de a torpila piesa centrală a reformei menite să adapteze ţara la normele europene. Să nu ştie şeful PSD, că inima reformei e tocmai ofensiva anticorupţie a guvernului Tăriceanu, reclamând restructurarea justiţiei propusă de ministrul de resort Monica Macovei? Ba bine că nu.

E-adevărat că UE e în derivă. E în criză din pricina birocratizării şi supradimensionării ei; a elitismului izolaţionist, antiamerican şi antireligios al clasei ei politice conducătoare; a ruperii ei de grijile reale ale naţiunilor europene; a autismului care îi împiedică pe unii din mai-marii ei să înţeleagă că în era globalizării şi a războiului antiterorist, Europa nu mai e ce-a fost în epoca războiului rece. Criza europeană se datorează şi socialismului economic la care mai ţin segmente mari din populaţia bătrânului continent. In epoci de criză reflexul general e replierea pe naţionalism. Dar Europa se va redresa, odată ce-şi va fi definit graniţele, identitatea şi orientarea.

Spre deosebire însă de un Schroeder sau Chirac, şi altfel decât unii „directori de conştiinţă” dominând massmedia românească, Băsescu nu s-a rupt încă de popor. Departe de a cădea în capcană, Traian Băsescu a cârmit la timp corabia naţională românească în direcţia cea bună, înţelegând că garanţia democraţiei şi prosperităţii ei economice nu poate veni decât din occidentul mai îndepărtat, de dincolo de Canalul Mânecii şi de Atlantic. A-l acuza de autism pe Băsescu, aşa cum a făcut Geoană, înseamnă a arunca praf în ochii românilor şi a te aşeza de-a curmezişul istoriei. Fiindcă dacă sondajele de opinie se confirmă, actuala coaliţie guvernamentală de stânga de la Berlin – şi-odată cu ea alianţa franco-germană – e pe ducă. La fel şi antiamericanismul Europei. Cu reforma de faţadă pe care pare s-o dorească PSD propunând guvernului un pact, România riscă să rateze însă mai mult chiar decât integrarea pe care ar putea-o bloca în Bundestag un viitor guvern german conservator.

Adevărul e că reuşita aderării nu este obiectivul naţional, în faţa căruia oricare alt subiect, oricât de important, pasămite ar păli, cum a susţinut Geoană. Mult mai importantă e rapida şi solida edificare a statului de drept şi a democraţiei româneşti. In fond, dacă nu acum, când? Ea va permite şi integrarea într-o UE modificată, dar va oferi ţării şi capacitatea reală de a-şi urmări autonom interesele. Aceasta e adevărata prioritate naţională, pe care Ion Iliescu a compromis-o timp de 15 ani. Rămâne de sperat ca Băsescu să nu-i permită lui Geoană s-o apuce, cu România la subţioară, pe urmele predecesorului său.