Cultura scandalizării generalizate

Suntem în permanenţă scandalizaţi. Ne enervează, de pildă, poate, foarte tare, până şi iubita, dacă, în timp ce ne uităm la meciul echipei noastre de suflet, nu ne-aduce din bucătărie, cu necesara promptitudine, o bere tot pe atât de rece pe cât ştie c-o vrem şi c-am cerut-o. La rândul ei, pe ea nu are cum să nu o scoată din sărite dacă-i ignorăm efortul de a filosofa despre toaletele vecinei, ori adăstăm imperturababili şi indiferenţi când ne somează să-i facem o plăcere frecvent solicitată.

Presa nu e nici ea la adăpost. O criticăm, ca ziarişti, prea rău pe Merkel pentru bunătatea şi ospitalitatea fără limite manifestate faţă de migranţi? Suntem „rasişti”. N-o înjurăm chiar ca la uşa cortului, în repetate rânduri? Am „capotat” în faţa corectitudinii politice, suntem „neomarxişti, vânduţi stângii”.

Mai nou, Süddeutsche Zeitung, le-a cerut iertare cititorilor. După zile de tăcere vinovată a presei corecte politic faţă cu agresiunile sexuale comise de refugiaţi arabi la Köln, ziarul îşi pierduse brusc teama de a alimenta fascismul ascendent şi basculase în direcţia cealaltă. Publicase o ediţie ilustrând problema agresiunilor sexuale din metropolele germane cu o grafică înfăţişând două picioare albe de femeie, despărţite de umbra neagră a unei mâini care pătrunde între coapse, până în zona lor intimă. În aceeaşi ediţie, alt desen înfăţişa pumnul din interiorul unui craniu.

Împreună, ambele ilustraţii ar fi vrut de bună seamă să sugereze că violenţa sexuală de tipul celei manifestate în abominaţia violurilor, molestărilor şi hărţuirilor sexuale comise în noaptea Sfântului Silvestru se naşte în capete bolnave. Că sunt produsele unui anumit tip de gândire, ale unei particularităţi intelectuale, sau poate culturale.

Ce-a urmat? A detonat bomba indignării celor care au acuzat ziarul de "sexism" şi de "rasism". Ce mai urmează? Scandalizarea celor ce acuză acelaşi cotidian de a fi căzut victimă ideologilor corecţi politici, fiindcă şi-a cerut iertare, deşi n-ar fi trebuit. În fine, o ultimă expresie a revoltei generale va ameninţa să-mi vină de hac mie, pentru că nu m-a indignat destul gafa ziarului din München. Sau, cine ştie, regretarea ei. Şi pentru că m-aş "da imparţial” ca să "câştig", astfel, "o pâine".

Nici statele şi nici naţiunile nu se comportă adesea mult mai bine. Cu o superbie demnă de o cauză mai bună, şefa executivului de la Berlin a considerat util să arunce în aer legile şi normele Comunităţii, punând acordurile de la Dublin şi apoi Schengen pe butuci. Că-n prealabil nu s-a consultat cu mulţi din cei pe care, ulterior, avea să-i cheme la ordine nu avea cum să nu provoace şoc, amărăciune, consternare şi o explozie de mânie la central- şi esteuropeni.

Care arată, revoltaţi, cu degetul spre Merkel acuzând invitaţia lansată „invaziei musulmane”, de parcă n-ar exista sămânţă de neam cândva captiv îndărătul Cortinei de fier care să fi auzit şi beneficiat de dreptul de azil în vest. Ori în Germania.

La rândul lor, aceeaşi criză a refugiaţilor a determinat Germania şi CE să se înfurie din pricina lipsei de solidaritate a statelor esteuropene care nu vor în ruptul capului să accepte o cotă parte din afluxul migrator. Iritările au atins un nivel atât de înalt după ce s-a vădit că, în UE, Germania nu-şi poate impune punctul de vedere, încât unii oficiali s-au crezut îndreptăţiţi să dea în repetate rânduri de pământ, verbal, cu esteuropenii care insistă să nu se supună indicaţiilor Berlinului.

Un veritabil asalt verbal i-a iscat preşedintelui Parlamentului European, Martin Schulz, obstinaţia politică a noii conduceri poloneze, care, împreună cu Ungaria, conduce tabăra adversă. Pe social-democratul german, care şi-a câştigat celebritatea prin furibunde dueluri retorice cu ex-premierul italian Berlusconi, l-au mâniat grav între altele manevrele în domeniul presei şi justiţiei ale noii conduceri conservatoare de la Varşovia. L-au scos din sărite atât de rău, încât a acuzat guvernul Beatei Szydlo că ar edifica în Polonia „o democraţie dirijată” de tipul celei construite în Rusia lui Putin.

Pe adjunctul său din Parlamentul European, liberalul Graf Lambsdorff, l-a revoltat în schimb ieşirea compatriotului său, Schulz. A cotat-o, pe drept cuvânt drept un "amoc verbal" cu atât mai periculos şi pernicios, cu cât Schulz ar trebui să ştie că alimentează, cu el, "resentimentele antigermane şi antieuropene” din Polonia.

Ne-ar fi la îndemână să ne indignăm cu toţii. În fond, teribila exagerare conţinută în comparaţia acuzatoare la adresa oficialităţilor post-postnaţionale trecute la cârma Varşoviei, poate fi lesne apreciată ca un procedeu prin care Schulz absolvă, practic, sinistrul regim Putin. A cărui politică internă şi externă e realmente agresivă, belicoasă, tiranică şi criminală, spre deosebire de cea, controversată numai, a Poloniei.

A devenit, deci, preşedintele PE complicele Kremlinului? Înclin să cred că nu. Pare că, prea puţin prudent, ori dornic să suscite admiraţie la Berlin, Schulz a devenit el însuşi victima propriei sale inadecvări la o cultură a indignării generalizate. Una care îi obligă pe mulţi să se înfurie preventiv pe te miri ce. O fac adesea, pentru a distrage atenţia de la propriile greşeli politice, de la derapaje individuale, sau poate colective. Prin care, surpraestimându-se pe sine, supraapreciindu-şi compatrioţii, sau pe alţi europeni, au favorizat, involuntar sau nu, erori sau gafe de proporţii monstruoase şi au contribuit, în consecinţă, la apariţia, în Europa, a unui climat insuportabil.

Or, indignarea funcţionează ca alarma în povestea lui „Petrică şi lupul”. Când e-n exces, ne lasă reci. Pericolul culturii indignării generalizate e să nu ne mai scoată din minţi liberticidul.

Riscăm să nu ne mai înspăimânte răpirile de copii operate din raţiuni hilare, de către un stat norvegian care, în numele drepturilor celor mici, îi traumatizează uneori pe viaţă, crezându-se îndrituit să decreteze că părinţii naturali ar fi lesne de înlocuit. Să nu ne mai isterizeze cărţi scrise pe bani negri de savanţi, pe care îi cinstim ca dascăli, în timp ce ei se îmbogăţesc scoţând din puşcării marii corupţi. Să nu ne mai scandalizeze un Ponta, Oprea, Piedone,Tăriceanu, înaintea unor catastrofe de genul Colectiv. Să nu ne nevrozeze lovituri de stat. Să nu ne mai revolte o poliţie şi o presă germane care, din raţiuni ideologice, mint sau refuză să-şi facă datoria, spre a ajuta establishmentul să-şi perpetueze greşelile politic "corecte".

E timpul să ne dozăm furiile ceva mai judicios. Putem? Nu sunt foarte convins.