Cum am ajuns pesedist

Indiferent că e intelectual sau nu, că provine din nomenklatura comunistă ori ba, că a moştenit-o pe „tanti Tamara” ori că posedă „soacră revoluţionară”, liderul pesedist are o problemă. Şi anume, presa română. Am ştiut că zilele lui Adrian Năstase pe pernele moi ale puterii sunt numărate în clipa când a început războiul cu presa. Chiar dacă ani de zile el a avut abilitatea să ofere grăunţe (celebra „reclamă guvernamentală”) favoriţilor, a fost abandonat în clipa când a lăsat aroganţa să-i întunece raţiunea şi a început atacuri împotriva „câinelui de pază al democraţiei”.

Nici nu s-a răcit bine locul ocupat de acesta, că Mircea Geoană îşi dă arama pe faţă. Disperat că ţesătura de interese, ambiţii şi orgolii numită PSD începe să se destrame cu viteza trăznetului, Geoană aleargă, precum titirezul, de pe o parte pe alta a terenului, doar-doar va limita proporţiile dezastrului. Evident că situaţia e ridicolă: când Năstase se simte, pe bună dreptate, vexat că e acuzat de mafiotism de inşi care au dat un nou lustru unei atari identităţi, e normal să-ţi ieşi din ţâţâni. Dar cine e de vină? În fond, situaţia actuală a partidului se datorează şi inabilităţii lui Geoană de a conduce. Ambiţia sa de a pune mâna pe putere a avut un rol instrumental în transformarea PSD-ului dintr-un partid disciplinat într-unul în care domneşte haosul, în care a izbucnit, precum o molimă, ura faţă de colegii de „ideologie”. În fine, un partid pe-al cărui viitor nu se mai pariază.

Simţind că-i fuge pământul de sub picioare, dl. Geoană a trecut la un contraatac furibund împotriva a tot ce mişcă. A început să ţină predici pe ton apocalipitc, să dea avertismente, să ameninţe. Incapabil să-şi mai controleze limbajul, face afirmaţii lipsite de acoperire, stigmatizând pe oricine are îndrăzneala să spună că împăratul e gol. În ce mă priveşte, sunt onorat că dl. Geoană a găsit, în mijlocul enormelor probleme de partid, răgazul să-mi citească articolele. Ba mai mult, să le găsească „neo-naziste” şi „fascistoide”. Şi, pe cale de consecinţă, să ceară preşedinţiei, ministerului de externe, celui al culturii, şefului Institutului Cultural Român demiterea mea.'

Ideea de a răspunde cu măsuri punitiv-administrative la manifestarea liberă a unei opinii politice ţine, abia ea, de esenţa fascismului. Nu întâmplător, la masa de la care se rosteau astfel de propoziţii infamante se găsea şi Ion Iliescu, a cărui vastă experienţă a găsi etichetări ideologice e cu adevărat admirabilă. În plus, dl. Geoană a dovedit, încă o dată, că nu posedă minima intuiţie a unui politician. În locul lui, m-aş fi gândit dacă nu cumva, în felul acesta, aş avea mai mult timp şi aş scrie de zece ori mai multe articole despre grozăviile pesedismului.

Ameninţările publice ale d-lui Geoană cad pe-un teren atent pregătit. Am o veche experienţă de viaţă în compania agresivităţii pesediste. În 2004, colegi de partid ai d-lui Geoană mă ameninţau cu moartea. Astăzi, au redus pretenţiile: mă vor doar dat afară din serviciu şi târât prin tribunale. Păi, în felul ăsta, în zece-cincisprezece ani mă văd chiar invitat să intru în PSD! Mai multă vigilenţă, toarăşi!