Cum de au suportat germanii nebunia lui Hitler până la capăt?

Apărută la „Deutsche Verlagsanstalt“, cartea lui Kershaw se ocupă de faza finală a statului nazist construit de Hitler. Una dintre întrebările cărora le caută răspuns istoricul în vârstă de 68 de ani este cum de a funcţionat mecanismul ordinelor date de Hitler şi chiar cu eficienţă, inclusiv într-un moment în care devenise evident că războiul urma să fie pierdut, mai exact, în primăvara lui 1945.

Aliaţii încolţeau Germania nazistă dar salariile erau plătite la zi, filarmonica berlineză dădea concerte, Bayern München juca meciuri de fotbal, livrarea de muniţie către militarii aflaţi pe front decurgea normal; şi nici populaţia nu murea de foame. Cum de a suportat poporul german toată nebunia războiului până la capăt?

„Teroare”, crede Ian Kershaw. Spre deosebire de 1918, când capitularea a fost accelerată şi de nemulţumirea naţională, rezistenţa populară fusese anihilată de dimensiunea terorii instituite de regimul lui Hitler.

În 1918, comentează Kershaw, într-un interviu acordat pentru Deutsche Welle, exista parlament, existau partide politice şi chiar o formă de mişcare pacifistă. În 1945, în schimb, Germania avea un Gestapo şi un întreg aparat opresiv capabil să anihileze orice mişcare revoluţionară încă din rădăcini.

Dar nu a fost doar teroarea, admite istoricul britanic: germanii „nu vroiau trupe străine în ţară, mai ales nu trupe sovietice”. Or, acest consens a fost mai puternic decât decredibilizarea cvasi-totală a partidului naţional-socialist şi popularitatea complet zdruncinată a Führerului.

Pe 700 de pagini se întinde analiza lui Kershaw dedicată prăbuşirii Reich-ului. Impresionant prin profunzimea detaliilor surprinse, istoricul se întreabă cum de toate eşaloanele, inclusiv cele mai înalte, ale Wehrmacht-ului au răspuns cu sfinţenie la ordinele de multe ori isterice ale lui Hitler.

Moştenirea autoritarismului caracteristic armatei prusace ar putea fi un răspuns la îndemână‚ dar nu este întru totul: „Naziştii au ştiut să speculeze slăbiciunea germanilor pentru onoare şi datorie. Militarii de rang înalt dar şi soldaţii de rând erau motivaţi, astfel, să lupte mai departe şi să prelungească războiul, chiar dacă Germania se făcea ţăndări”.

Explicaţia principală pentru bizara disciplină este organizarea instituţionalizată de Hitler: Germania era un „Führerstaat“, un stat clădit în jurul unui conducător. În Italia, Mussolini a trebuit să împartă puterea cu regele Victor Emanuel III şi cu Marele Consiliu Fascist, cei care i-au şi grăbit căderea.

Or, în Germania, astfel de alţi poli de putere nu existau; nici o instituţie nu îi cerea socoteală lui Hitler, nu se consulta cu nimeni. Odată luată decizia de a merge cu războiul până la final, poporul german trebuia să îl urmeze – cu sau fără voie.

Cartea lui Ian Kershaw este un cinemascop al unui veritabil maestru al istoriei narate: „E important ca, ştiinţific, lucrurile să fie perfect argumentate şi documentate. Dar am vrut să scriu o carte pe care să o citească şi marele public, nu doar cel academic”.

Autor: Günter Kaindlstorfer / cş
Redactor: Medana Weident