Cum poate fi aservită Justiţia

Mecanismele prin care justiţia poate fi folosită în scopuri politice sunt destul de simple. S-a spus de multe ori că procurorii ar fi servili faţă de cei care i-au numit, faţă de guvern, sau faţă de preşedinte. Este adevărat că atât guvernul, prin intermediul ministrului de justiţie, cât şi preşedintele participă la desemnarea şi investirea procurorilor. Preşedintele, mai cu seamă, are un rol hotărâtor. Totuşi această situaţie nu poate explica pe deplin aservirea procurorilor şi cu atât mai puţin a judecătorilor. Oamenii pot fi uneori servili, dar rămân în mod fundamental imprevizibili, căci oricând se poate trezi la viaţă sentimentul demnităţii proprii. Nu există o mecanică, ci doar o psihologie a servilismului care nu poate fi sistematizată.

În plus mecanismul descris mai sus este o fotografie veche. Într-adevăr, aşa păreau lucrurile în perioada guvernului condus de Adrian Năstase. Şeful Parchetului Naţional Anticorupţie (PNA), predecesorul DNA-ului de astăzi, părea un om de paie anume desemnat să nu facă ceea anunţa că va face. În schimb DNA s-a dovedit în ultimii ani extrem de incisiv şi nu mai poate fi acuzat de moliciune. Cu toate acestea afirmaţiile recente ale preşedintelui însuşi, care denunţa nu doar prezenţa unui agent secret printre candidaţii în alegeri, dar mai cu seamă printre magistraţi, ne obligă să ne punem câteva întrebări. Multă lume, candidă sau interesată, se străduieşte acum să minimalizeze spusele preşedintelui, dar suspiciunile odată formulate nu mai pot fi oprite şi ele au nevoie de replici cu adevărat convingătoare şi nu de simple anestezice. Nu trebuie să fii partizan al lui Traian Băsescu, ca să iei în serios subiectul ofiţerului acoperit. Aşa cum bine se spune, ”gura păcătosului adevăr grăieşte”, ceea ce înseamnă că suntem datori uneori să reflectăm nu asupra credibilităţii unei persoane, ci asupra spuselor sale.

Dar chiar mai înainte ca preşedintele să afirme că agenţi secreţi au fost insinuaţi printre magistraţi, un judecător membru al Consiliului Superior al Magistraturii, Horaţius Dumbravă, credea că are motive serioase să bănuiască că însuşi CSM a fost infiltrat şi cerea CSAŢ să întreprindă verificările necesare. Preşedintele nu a răspuns, dar după ce a afirmat el însuşi că magistratura a fost infiltrată, judecătorul Horaţius Dumbravă a profitat de context ca să-şi reînnoiască solicitarea: ”Fac încă o dată apel la domnia sa ca acum, în ultimele zile de mandat, să-şi îndeplinească datoria constituţională şi legală şi să procedeze la verificarea tuturor declaraţiilor judecătorilor şi procurorilor dacă sunt sau nu colaboratori sau informatori ai serviciilor de informaţii”. (Agerpres)

Îi va răspunde sau nu preşedintele care prezidează CSAŢ? Dacă ţinem seama de circumstanţe şi de intenţiile transparente ale preşedintelui atunci când a amorsat scandalul, putem presupune că va tăcea în continuare. Altceva pare să-l preocupe acum.

Dar indiferent ce va face preşedintele, problema continuă să se pună. Presupunând că există ofiţeri acoperiţi printre procurori sau magistraţi, înţelegem mai bine în ce fel poate fi dirijată justiţia fără să lase urme şi fără ca cineva să poate incrimina un procuror sau un judecător pentru acţiunile sale. Şi înţelegem mai ales în ce fel poate acţiona un asemenea judecător, fără să poată fi acuzat vreodată de părtinire.

Toată lumea, inclusiv Comisia Europeană în rapoartele sale, a fost uimită de imprevizibilitatea justiţiei româneşti şi de cât de lipsită de unitate este jurisprudenţa sa. ICCJ nu a reuşit încă să facă ordine şi, aşa cum am văzut într-un caz de incompatibilitate ca acela al lui Mircea Diaconu, s-au dat două sentinţe care se bat cap în cap. Legislaţia românească privind incompatibilităţile este confuză şi contradictorie şi ar trebui modificată, căci riscă să devină temei pentru abuz. Atunci când două propoziţii care se bat în cap se găsesc în acelaşi articol de lege, judecătorul are temei pentru oricare din interpretările posibile. Or, aici în acest spaţiu neclar poate interveni ipoteticul agent acoperit, care, ca din întâmplare, dă exact interpretarea convenită de superiorii săi. Anumite considerente politice necunoscute publicului larg pot decide o sentinţă judiciară. Vedeţi, acesta este mecanismul real şi cu adevărat periculos prin care politicul poate influenţa Justiţia şi nu relaţiile personale directe dintre omul politic şi magistrat.

Problema este, aşadar, de maximă însemnătate şi pretinde răspunsuri fie că suspiciunile sunt fondate, fie că nu.