Cum să alegi un deputat

Într-un comentariu pe blogul său, fostul ministru de finanţe,Varujan Vosganian, deplânge decăderea dramatică a vieţii politice ca urmare a votului în circumscripţii uninominale. Pe de o parte, notează el în deplină cunoştinţă de cauză, alegerile au devenit foarte scumpe, pe de altă parte minima loialitate faţă de partid s-a dizolvat complet, migraţionismul devenind monedă curentă. Cine nu obţine un colegiu pe listele partidului său pleacă urgent şi uneori fără avertisment la alt partid, declanşând o vicioasă rotire de cadre, care amestecă lucrurile într-un tot indistinct.

Observaţiile cunoscutului militant liberal nu sunt o surpriză pentru nimeni. Ele sunt larg împărtăşite şi de altfel pot fi verificate cu uşurinţă. Cel mai recent exemplu de migraţionism care, din perspectiva teoriei, ar părea neverosimil este trecerea unor foşti deputaţi PDL şi PNL pe listele PP-DD. Această grupare, fără osatură clară şi guvernată de un discurs incoerent cu accente de stângism în versiunea Chavez, a devenit speranţa refuzaţilor, aşa cum fusese la un moment dat şi OTV-ul în contextul televiziunilor româneşti. Cei care dintr-un motiv sau altul nu mai erau invitaţi de main stream-ul televiziunilor găseau un loc la acest post marginal şi nu a trecut neobservat că preşedintele Traian Băsescu a recurs el însuşi la OTV ca la o ultimă resursă mediatică.

Lipsa aceasta de exigenţă se instalase în viaţa publică românească treptat, prin cedări mici, care ulterior au devenit tot mai mari. Să ne amintim că viciul originar al televiziunii post-decembriste nu a constat în trivialitate, scandal şi lipsa de gust. La început indigna cenzura şi tonul flateur faţă de puternicii zilei, aşa încât impertinenţa unor ziarişti needucaţi a părut ceva bun. Când şi-a făcut apariţia în peisajul mediatic românesc Marius Tucă show, nu exista nimic mai impertinent şi mai lipsit de politeţe, dar emisiunea a avut succes pentru că dădea impresia de libertate şi spirit critic dezinhibat. Dacă un asemenea show ar fi fost boicotat discret de lumea politică decentă , el ar fi murit cu siguranţă în câteva săptămâni. Toţi politicienii, în schimb, au cedat tentaţiei de a apărea într-o emisiune cu presupus impact la public, fără să-şi dea seama că ea devenea influentă doar pe măsură ce tot mai mulţi dintre ei acceptau să participe. Oameni decenţi au sfârşit astfel prin a valida insolenţa şi trivialitatea. Cu timpul exigenţa a scüzut atât de mult, încât nimănui nu i-a mai fost ruşine să apară într-un loc considerat cândva nefrecventabil. Consecinţa este că astăzi niciun partid nu mai este nefrecventabil, nicio televiziune nu mai este de ocolit, nici un candidat nerecomandabil şi totul este posibil.

Criticii votului uninominal au în bună măsură dreptate, dar decăderea vieţii politice ţine în realitate de o transformare mai amplă, care a cuprins întreaga societate. Dacă oamenii decenţi spun că democraţia în toate manifestările ei presupune concesii, că democraţia implică un soi de adaptare la nivelul cel mai de jos, atunci niciun criteriu de valoare nu mai este aplicabil. De la şcoală şi până la alegeri se manifestă acelaşi spirit anti-elitar, aceeaşi contraselecţie, aceeaşi înclinaţie pentru ceea ce este comun în sensul de viciu împărtăşit. Faptul că liberalii cred că cea mai bună soluţie în sectorul 6 al Capitalei este Gheorghe Becali, reprezintă doar simptomul cel mai strident al acestei înclinaţii către defectul reprezentativ.

Este adevărat că politicienii democraţi au misiunea de a-şi ”reprezenta” alegătorii, dar nu neapărat în sensul că sunt asemenea lor sau că sunt tipici, ci în sensul eficacităţii lor persuasive. Un bun reprezentant politic este un bun avocat al unei cauze, un bun pledant pentru idei sau interese comune şi nu neapărat un exponent al celor care l-au ales.