Cum s-a instituit ziua comemorăii Holocaustului

Astăzi s-a desfăşurat şedinţa solemnă a Senatului dedicată comemorării Holocaustului în România. A fost cu siguranţă o şedinţă reuşită, una în care nimeni nu a avut senzaţia că se bifează rapid o obligaţie formală. Deputatul Aurel Vainer care îi reprezintă oficial pe evrei în Parlamentul României şi senatorul PDL Radu F Alexandru, care a luat cuvântul doar în calitatea sa de evreu, au remarcat acest lucru şi, în consecinţă, au adus mulţumiri colegilor lor.

Totuşi să punem în evidenţă câteva nuanţe, care, în alt context, mai sofisticat şi mai exigent, ar fi putut deveni obiect de polemică. Au fost destule discursuri frumoase, sensibile, redactate cu multă grijă. Senatorul Varujan Vosganian s-a distins în mod deosebit printr-un discurs elegant despre vină şi iertare care a lăsat să se vadă lecturile sale din Vladimir Jankélévitch. Dar nici el, ca majoritatea vorbitorilor, nu s-a referit în mod special, direct şi fără subterfugii la vina românilor în ce priveşte pogromul de la Iaşi, deportarea în Transnistria sau alte episoade ale persecuţiei evreilor. Discursurile au fost prea generale, plasate la scara lumii întregi şi oarecum neatente tocmai la cazul particular al românilor şi al relaţiei lor istorice cu evreii. De aceea trebuie să remarcăm mai cu seamă intervenţia senatorului maghiar Frunda Gyorgy. El a fost singurul care a circumscris precis obiectul dezbaterii şi care nu a ezitat să arate cât de dificilă a fost în ultimii 20 de ani asumarea responsabilităţilor pentru Holocaustul din România anilor 40. Dacă Parlamentul României a ajuns să comemoreze Holocastul în ziua de 9 octombrie - a arătat senatorul - „un rol deloc neglijabil l-au jucat presiunile externe”.

Senatorul Frunda a reuşit însă să evite impresia că vorbeşte „din exterior”, citând pe larg din Traian Popovici, primar român al oraşului Cernăuţi în anii 40-41 şi „Drept între popoare” prin distincţia acordată de statul Israel.

Mărturia lui Traian Popovici, care nu a ezitat să denunţe „abrutizarea întregului aparat militar” şi atrocităţile care „ne-au decăzut din rândurile popoarelor civilizate” este esenţială şi e de mirare că nu este citat mai des mai ales de către români. Vorbind ca senator român, dar şi ca ungur, senatorul Frunda Gyorgy a asumat şi vina maghiară punând laolaltă pe Hitler, Szalasyi şi Antonescu. Totuşi faptul că nu un român a spus astăzi ceea ce trebuia spus, direct şi fără nicio urmă de complezenţă, a rămas ca un mic rest şi ca o datorie nedusă parcă până la capăt.

În sfârşit, la fel ca altădată, a revenit astăzi în discuţie caracterul ireductibil al Shoah-ului. Varujan Vosganian nu a rezistat ispitei de a evoca genocidul armenilor, mai ales că găsise un context foarte nimerit, iar Mircea Geoană a asimilat persecuţiile de odinioară împotriva evreilor cu discriminările la care sunt supuşi ţiganii români în diferite ţări occidentale. Ca fost şi poate viitor ministru de externe al României a fost o pledoarie curajoasă şi bine ţintită mai ales astăzi, când libera circulaţie este repusă în discuţie, dar în contextul comemorăii Holocaustului a părut mai curând o neinspirată relativizare.

Se uită surprinzător de repede că impulsul creării Comisiei Elie Wiesel pentru studierea Holocaustului din România s-a produs după anumite declaraţii relativizante ale preşedintelui de atunci Ion Iliescu. Aflat în vizită în Israel, preşedintele Iliescu spusese în cadrul unui interviu acordat publicaţiei Haaretz că nu doar evreii au suferit şi că există milioane de victime şi în rândurile altor popoare. Nimeni nu l-a acuzat preşedintele României de antisemitism, dar modul acesta de relativizare a creat o stare de disconfort care a pretins mai apoi din partea autorităţilor de la Bucureşti câteva dovezi de bună-credinţă. Aşa a apărut Comisia Wiesel şi tot aşa ziua de 9 octombrie a devenit zi oficială pentru comemorarea Holocaustului.