Cum va rezolva Berlinul criza ostatecei germane?

Că un cetăţean german va cădea la un moment dat în mâinile teroriştilor irakieni era de aşteptat. În Irak, sunt răpiţi zilnic civili, în majoritate irakieni, dar, de la mijlocul lunii aprilie 2004, peste 200 de străini au căzut victime rebelilor din zonă. S-au înfiinţat linii telefonice speciale pentru cazurile de luare de ostateci, aşa numitele Kidnapping Hotlines, la care pot apela rudele victimelor şi prin care se pot intermedia negocierile cu răpitorii.

În Irak, răpirile au devenit o afacere înfloritoare. Deşi, zilnic oamenii cu plătesc cu viaţa pentru nimic şi mai mulţi plătesc importante sume de bani pentru salvarea celor dragi. De aceea, tot mai mulţi irakieni părăsesc ţara şi tot mai puţini străni se mai aventurează în Irak. Un leagăn al civilizaţiei în care actele de necivilizaţie se înmulţesc de la o zi la alta. Cei care au şansa de a părăsi Irakul, dar nu se folosesc de ea, atunci trebuie să ia în calcul posibilitatea de a cădea în mâinile teroriştilor, în ciuda măsurilor de siguranţă.

Nu este vorba despre o acuzaţie la adresa arheoloagei germane. Nimeni, dar absolut nimeni nu este mai vinovat în cazul acestei răpiri decât răpitorii.Pe fond, motivul lor pare clar: teroriştii cer îngheţarea relaţiilor dintre guvernul german şi cel irakian de tranziţie.

Acest motiv poate fi însă pus la îndoială. Relaţiile dintre Germania şi Irak nu sunt de profunzime. Câţiva criminalişti germani îi instruiesc în Emiratele Arabe pe câţiva colegi irakieni. Şi guvernul Schröder a investit câteva milioane de euro în refacerea Irakului. Mai există apoi unele proiecte culturale şi desigur, ambasada Republicii Federale, responsabilă pentru relaţiile diplomatice bilaterale. Atât şi nimic mai mult. Şi aceasta este o urmare a atitudinii rezervate a Cabinetului de la Berlin faţă de războiul din Irak, început în anul 2003.

Foarte probabil avem de-a face cu un gen de comerţ în care marfa sunt oameni: o pretenţie politică ascunde de fapt cerinţe financiare. Preţul cerut pentru cetăţenii occidentali este mare, de vreme ce doar puţini dintre aceştia se mai aventurează în Irak. Nu de puţine ori au fost plătite recompense în schimbul eliberării ostaticilor. Pentru francezi de exemplu, deşi guvernul de la Paris a avut acceaşi atitudine critică faţă de război ca şi fostul Executiv de la Berlin. Pentru eliberarea jurnalistei Florence Aubenas se pare că s-au plătit 16 milioane de dolari.

Situaţia de acum poate avea un final bun. Aceasta este vestea bună. Există însă şi o varinată rea. Ce se întâmplă dacă negocierile eşuează, sau dacă răpitorii de exemplu intră în panică? Sau dacă ostatecii sunt vânduţi unor grupări care nu doresc recompense financiare, ci luptă pentru ţeluri politico-religioase? Şi o asemenea „tranzacţie“ înseamnă de cele mai multe ori condamnarea la moarte a ostatecului.

Indiferent care sunt motivele răpirii cetăţenei germane în Irak, teroriştii continuă să întreţină frica şi în afara graniţelor statului. Frică de care nici Germania nu mai este scutită.