Dacă Emil Boc l-ar fi citit pe Macchiavelli

Va fi sau nu remaniere după 1 septembrie? Declaraţiile sunt tot mai evazive şi mai neconcludente. Cert este că niciodată un guvern nu a fost atât de criticat atât de adversari cît şi de prieteni.

Dar criticile acestea nu ajung pesemne acolo unde trebuie. Un colaborator relativ apropiat al primului ministru dezvăluia, într-o conversaţie particulară, că Emil Boc a devenit complet opac la orice opinie critică; pur şi simplu nu mai aude.

Niccolò Machiavelli recomanda la un moment dat „principelui" să se înconjoare de consilieri capabili şi curajoşi care să-i spună în faţă adevărul. Dacă, dintr-o prea răspândită slăbiciune omenească, „principele" adună în jurul său numai linguşitori incompetenţi, atunci totul va fi pierdut.

El va trebui să admită să i se spună adevărul, dar nu tuturor, ci doar unora dintre consilierii săi şi doar atunci când sunt întrebaţi. Pentru că dacă va cădea în extrema cealaltă, permiţînd oricui şi oricând să-i spună ce crede în faţă, atunci nu va mai fi respectat.

Se pare că primul ministru Emil Boc se teme cel mai mult de pierderea respectului şi de aceea tinde să interzică cu totul sinceritatea. Iar efectul inevitabil este că opiniile critice, în loc să se manifeste în sânul partidului, încep să apară în presă.

Se ştie că un partid nu îşi dezvăluie secretele de bunăvoie şi, dacă o face, este pentru că în interiorul său ambianţa a devenit sufocantă.

Cristian Preda sau Sever Voinescu nu sunt singurii critici ai conducerii partidului. Deşi mai discret, cel puţin la fel de incisiv este Cezar Preda ale cărui obiecţii sunt mult mai precise atât privind persoanele cât şi politicile adoptate.

Cezar Preda are un război personal cu ministrul de Finanţe Sebastian Vlădescu şi dezaprobă intenţia ministrului economiei Adriean Videanu de a vinde şi ultimile participaţii ale statului la Petrom. Alţi militanţi mai noi în partid sunt profund nemulţumiţi de politica de taxe şi impozite şi cer o relaxare fiscală.

Presa favorabilă guvernului a devenit şi ea extrem de critică, mai ales după adoptarea unor măsuri fiscale împotriva ziariştilor.

În sfârşit, atmosfera este încărcată şi toată lumea se aşteaptă la o mare schimbare. Dacă primul ministru l-ar fi citit pe Machiavelli nu s-ar fi ajuns la această situaţie, mai proastă decât cele mai pesimiste previziuni.

Situaţia românească are însă şi aici o particularitate. Deşi este hulit de toată lumea, deşi nu mai are nici sprijinul propriului partid, primul ministru ar putea rămîne încă o bună bucată de timp la Palatul Victoria.

Guvernul Boc este condamnat să ducă la îndeplinire programul cu FMI. De altfel, orice guvern realist ar veni în locul său ar avea grijă mai întîi să respecte angajamentele luate faţă de creditorii externi, ceea ce înseamnă în principiu o politică bugetară austeră şi adoptarea, fie şi parţială, a unor reforme structurale.

Nici un guvern, chiar dacă va modifica sistemul de taxe, nu va putea readuce dintr-o dată prosperitatea. De aceea, schimbarea guvernului Boc, deşi dorită şi de majoritate şi de Opoziţie şi, deopotrivă, de opinia publică ar mai putea întîrzia.

Pentru analele gloriei politice, Emil Boc este oricum deja pierdut. El nu pare să aibă deloc vocaţia unui „principe“ veritabil. Iar la urma urmelor, perdant definitiv în ordinea obişnuită a lucrurilor, primul ministru ar putea să se consoleze cu ideea că face un teribil sacrificiu de sine, indispensabil unei misiuni discreditate, dar în esenţă patriotice.

Autor: Horaţiu Pepine
Redactor: Rodica Binder