Daimler pune maşinilor ochi 6D

Conştientizăm pericolele din trafic cu o întârziere care, completată cu timpul necesar reacţiei, poate fi fatală. În tempoul urban legal, intervalul parcurs într-o secundă de frânare este de 15 metri. "Dacă reuşim să reducem timpul de reacţie cu jumătate de secundă am redus şi distanţa la şapte metri", comentează Uwe Franke, coordonatorul echipei de cercetare a concernului Daimler.

Franke este, de un deceniu şi jumătate, preocupat de dezvoltarea sistemelor de asistenţă a condusului. Mai exact, a vrut să ofere maşinilor o privire tridimensională: "Am considerat important ca maşina să dispună de doi ochi stereoscopici, asemănători văzului uman - să distingă profunzimea, să aprecieze distanţele", povesteşte inventatorul german.

Doar că lucrurile nu sunt deja rezolvate. Privirea tridimensională trebuie să distingă - în mişcare fiind - deplasarea celorlalte obiecte. Un computer analizează imaginile şi dă comenzi asistentului de volan şi de frânare - aceasta, într-un interval de 200 de milisecunde.

Practic, pe lângă identificarea poziţiei fiecărui punct din cadrul vizual (ceea ce conferă deja tridimensionalitate), computerul distinge şi cele trei planuri ale mişcării. Prin urmare, invenţia celor de la Stuttgart este, pe bună dreptate, o construcţie 6D.

Omul are atenţie selectivă, se concentrează asupra unui obiect, restul intrând colateral şi superficial în câmpul vizual prin privirea periferică. În schimb, computerul cântăreşte fiecare secvenţă din peisaj - şi nici măcar nu se sinchiseşte să facă distincţia între o maşină sau un pieton ci reacţionează de cum sesizează riscul unei coliziuni.

Lumea, prin ochii unui asemenea computer de bord, este o sumă de puncte. Cele roşii sunt foarte apropiate, cele verzi se află undeva între 30 şi 50 de metri, în vreme ce restul peisajului rămâne o pânză de puncte gri. Şi, spre deosebire de ochiul uman, cel al computerului dispune şi de un radar care îl ajută să vadă mai bine prin ceaţă sau ploaie.

Sistemul este ameliorabil. Deocamdată, ochiul 6D al maşinii acoperă un unghi de 50 de grade. Prototipul trebuie perfecţionat până la 180 de grade, deşi obiectivul lui Franke este privirea de 360 de grade. Adevărata provocare, crede cercetătorul german, este să programeze computerul cu capacitatea de a distinge intenţiile celorlalţi: ce vrea să spună biciclistul când ridică mâna stângă, de exemplu.

Şi, de ce nu, într-un viitor oarecare se poate lua în calcul şi varianta în care maşinile comunică între ele şi îşi transmit ce intenţii au. Dacă îl întrebi pe Franke despre visul său, răspunsul sună astfel: "O zi în care, pur şi simplu, să dăm maşinii cheia, atunci când nu avem chef să conducem".

Autor: Fabian Schmidt / Cristian Ştefănescu
Redactor: Rodica Binder