"Datoria" de a incita la reflecţie

El s-a stins din viaţă în plină forţă creatoare, la vârsta de numai 54 de ani, la scurt timp după ce reuşişe să evadeze din lumea cenzurii a fostei Uniuni Sovietice. „Acesta-i cel mai urât moment din viaţa mea”, spunea Tarkovski într-o conferinţă de presă susţinută la Milano pe 10 iulie 1984 când anunţa că nu se va mai întoarcă în Uniunea Sovietică, unde nu reuşise, în 24 de ani, să realizeze doar şase filme.

Un moment trist pentru cineast, dar decizia devenise necesară după ce autorităţile sovietice i-au respins cererea de prelungire a paşaportului pentru a putea călători mai des în străinătate. Cu un an în urmă obţinuse dreptul limitat de a pleca în occident. Călătoria Tarkovski a folosit-o pentru a realiza „Nostalghia”. Filmul a fost distins cu marele premiu la festivalul de la Cannes.

Rămas în occident a putut prezenta publicului, cu sprijinul institutului de film suedez, o nouă peliculă, „Sacrificiul”. Andrei Tarkovski avea multe planuri. Mare iubitor de muzică, ar fi dorit să pună în scenă şi câteva opere. După „Boris Godunov”, puă în scenă la Londra în decembrie 1983, urma să se dedice „ Olandezului Zburător” de Wagner. N-a apucat. La puţin timp după stabilirea în lumea liberă, Andrei Tarkovski avea să se îmbolnăvească grav, fiind răpus de cancer la finele anului 1986.

Popularitatea artistului în occident

În ´84 Tarkovski a publicat un volum intitulat „Timpul pecetluit”, cu cugetări despre artă, despre estetica şi poetica filmului”, o lucrare de mare sinceritate în care Tarkovski mărturiseşte ce l-a determinat să aleagă anumite teme, transpuse apoi, în stilul său inconfundabil pe pelicula de celuloid.

Doar şase sunt creaţiile sale, dar fiecare dintre acestea dezvăluie un univers propriu, un univers de trăiri lăuntrice şi căutări, de confruntări cu realitatea, ca lume a iluziilor. Hans-Joachim Schlegel vorbea în postfaţa volumului despre acea cameră de filmat meditativă, care descoperă mereu şi mereu surprinzătoare noi perspective asupra spaţiului şi face să dispară graniţele dintre „interior” şi „exterior” dintre „vis” şi „realitate”.

„Copilăria lui Ivan”, „Andrei Rubliov”, „Solaris”, „Oglinda”, „Nostalghia” şi „Sacrificiul”- toate acestea au rămas filme de cult pentru cinefili. Până să ajungă la film Andrei Tarkovski, fiul poetului Arseni Tarkovski a fost atras mai întâi de muzică şi pictură, a studiat limba arabă şi geologia, pentru a se înscrie în final la Facultatea de cinematografie, secţia regie, din Moscova.

Lucrarea sa de diplomă, pelicula de scurt metraj „Compresorul şi vioara”, a obţinut un premiu la festivalul filmului studenţesc de la New York în 1961. Deja al doilea său film, „Copilăria lui Ivan” după o povestire a lui Bogomolov, a trezit un mare interes dincolo de graniţele ţării, primind premiul Leul de Aur la festivalul de la Veneţia în ´62 şi marele premiu pentru regie la festivalul din San Francisco.

Lupta cu cenzura

În timp ce în afară filmele lui Tarkovski erau aşteptate cu nerăbdare, savurate din plin, devenind subiect incitant de discuţii în cercuri de iniţiaţi, care încercau să desluşească, să descifreze simbolurile abundente din opera lui Tarkovski, de pildă a celor din „Călăuza”, în URSS cineastul, în permanentă căutare a spiritualităţii, într-o lume aidoma „zonei” din „Călăuza”, avea tot mai mult de luptat cu cenzura, cu reproşuri de genul că filmele sale sunt mult prea subiective, că nu sunt pe înţelesul maselor sau că nu reflectă realitatea sovietică.

Actul creator altruist

„Consider că e de datoria mea, spunea Tarkovski, să incit la reflecţie asupra ceea ce e specific uman şi asupra ceea ce e veşnic, în fiecare din noi. Omul, mărturisea cu tristeţe Tarkovski, ignoră toate acestea deşi e responsabil pentru propria-i soartă. Omul preferă goana după idoli iluzorii.” Concluzia, crezul său: „Singura creaţie dezinteresată a omului e arta şi poate că sensul existenţei umane rezidă în realizarea de opere de artă, în actul de creaţie, un act altruist. Şi poate aceasta e dovada că omul a fost făcut după chipul şi asemănarea lui Dumenzeu.”