Daune, aduse nu doar Statelor Unite ci întregii lumi democratice

Europa tace: Uniunea Europeană încă n-a enunţat o declaraţie oficială faţă de scandalul maltratărilor comise de militarii americani din Irak. Statele UE par deasemeni a fi omis să ia o atitudine clară. Pentru a rămâne credibile este însă strict necesar ca Germania şi UE să adopte o poziţie hotărâtă împotriva încălcării drepturilor omului.

Că Joschka Fischer, ministrul german de externe, îi va dojeni pe americani, e greu de presupus. Se pare însă că acuzaţiile de maltratare cel puţin figurează pe ordinea de zi a vizitei sale în Statele Unite. O misiune, desigur, nu tocmai uşoară, dacă ţinem seama de stadiul dificil prin care au trecut relaţiile reciproce din cauza războiului din Irak, stadiu ce se spera depăşit. Ca şi atunci se reclamă şi azi - ca drept, dacă nu chiar ca datorie a unui ministru de externe german – să atragă Washingtonului atenţia, amical dar cât se poate de hotărât, că aplicarea torturii contravine principiilor comune declarate şi că nu poate fi suficient să se ceară scuze pentru ea.

Asemenea practici se cer sistate iar cei ce poartă răspunderea lor trebuie să tragă consecinţele. Nu doar vreun militar oarecare, pe ici pe colo, ci şi oameni politici, loviţi de dureri de burtă abia la vederea fotografiilor incriminatorii. Nu însă la data la care au dispus sau măcar admis procedurile scandaloase.

Ar fi naivă presupunerea că asemenea admonestări vor avea efectul scontat la Washington, unde conducerea politică este în continuare convinsă că luptă pentru cauza cea bună. Ignorând totodată ceea ce e bun în sistemul propriu. Motiv pentru care o asemenea admonestare la adresa Statelor Unite îndeplineşte mai degrabă alt scop: e menită a demonstra că ne simţim în continuare obligaţi valorilor morale ale democraţiei, până în prezent mult apreciate. Numai dacă adoptăm acum atitudine decisă împotriva procedurilor din Irak dovedim că demnitatea umană şi drepturile omului sunt mai mult decât vorbe goale, înscrise în legea fundamentală germană. Se cuvine deci tot respectul ministrei de externe a Elveţiei, care i-a citat pe ambasadorii Statelor Unite şi Marii Britanii pentru a le aminti de Convenţia de la Geneva.

O atitudine hotărâtă îşi datorează Germania şi sie înseşi, şi nu doar faţă de Statele Unite sau – în măsură mai mare – faţă de Marea Britanie. Fiindcă aceasta este parte a “familiei europene”, mult sărbătorită şi aclamată în ultimul timp. Pentru a nu deveni necredibilă, Europa trebuie să măture întâi în faţa propriei uşi, şi apoi să facă ordine în casa proprie. Că n-ar fi vreun amestec în treburile interne ale altui stat membru s-a constatat de mult, în cazul Austriei şi al lui Joerg Haider.

În Uniunea Europeană trebuie – şi e obligatoriu – să existe mecanisme de confruntare a comportamentului nesupus al vreunui stat membru. Altfel, vina cade în sarcina întregii comunităţi. Cu toţii am fi obligaţi să acceptăm acuzaţia că vorbim ambigu şi că aplicăm norme morale ambigue. Cum mai poate Parlamentul European, de pildă, să revendice pe plan mondial respectarea drepturilor omului, atât timp cât nu condamnă lezarea lor de către membri ai UE? Sau, alt exemplu, cum ne putem strădui credibil în favoarea înţelegerii, dialogului şi cooperării cu lumea islamică, trecând totodată, jenaţi, cu vederea cazuri în care, din mjlocul nostru, al Europei, această lume este umilită în modul cel mai grav posibil?