Deşi s-au prescris, crimele din Decembrie nu trebuie uitate

Redeschiderea dosarelor revoluţiei? Probabil că o simplă evaluare a termenelor de prescripţie ar închide discuţia mai înainte de a începe. În dreptul penal românesc, până anul trecut, omorul era prescris după 15 ani. Justiţia românească i-a tratat mereu pe criminali cu mare toleranţă. Se pare că există o legătură misterioasă între termenele de prescriere şi memoria scurtă a societăţii româneşti. După maximum 15 ani totul se şterge, crimele ca şi faptele demne de admiraţie se uită echitabil şi viaţa porneşte de la zero ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Nicio filosofie a dreptului nu poate justifica prescrierea crimei după 15 ani, aşa încât singura explicaţie nu poate fi decât o indulgenţă de fond ca manifestare a unei conştiinţe morale debile. Aşa cum remarca cândva tânărul Mircea Eliade (”Oceanografie”) în societatea românească, omenescul în registrele joase copleşeşte orice aspiraţie mai exigentă şi mai severă. Probabil şi Codul penal a fost expresia acestui omenesc prea îngăduitor cu el însuşi.

Să facem însă dreptate. Anul trecut, la sfârşitul lunii februarie, a fost votată cu un singur vot împotrivă legea iniţiată de Monica Macovei şi Sever Voinescu prin care prescrierea în caz de omor a fost eliminată din Codul penal. Legea a fost promulgată de preşedinte în 15 martie 2012, la un an şi ceva de la lansarea ei în circuitul legislativ. Ceva ne scapă atât din tergiversarea adoptării legii cât şi din ţintele ei.

În orice caz, din acel moment infracţiunea de omor nu se mai prescrie niciodată. Totuşi de aici nu rezultă prea multe lucruri favorabile pentru reluarea unor cazuri mai vechi. Crimele prescrise rămân prescrise, iar cât priveşte Revoluţia din decembrie 1989, cele mai multe cazuri s-au prescris în decembrie 2004.

O fărâmă de speranţă ar mai putea fi întreţinută de prescripţia specială, potrivit căreia termenul se întrerupe din clipa începerii acţiunii penale, dar nu pe durată nedeterminată, aşa încât termenul cel mai larg nu poate depăşi 22 de ani şi jumătate.Teoretic, după legea veche, căci cea nouă nu acţionează retroactiv, crimele aflate în investigaţie anul trecut şi care nu fuseseră încă prescrise ar mai putea fi luate în considerare. Cu certitudine însă, nici un dosar nou nu se mai poate instrumenta. Niciunul dintre aceia care nu au fost anchetaţi înainte de 2004 nu vor mai putea fi anchetaţi vreodată pentru crimele din Decembrie. Din punct de vedere judiciar, Revoluţia din 1989 este de multă vreme un capitol închis. Dar câte dosare erau în lucru anul trecut? Potrivit datelor furnizate de fostul procuror general Laura Codruţa Kovesi, nici unul.

Ce ar mai putea face atunci Parchetul? Probabil că nu îi rămâne decât să spună adevărul şi în cel mai scurt timp posibil să prezinte o evaluare tehnică a situaţiei. Sunt poate lucruri care ne-au scăpat şi noul procuror general este dator să le prezinte. Ţinând seama de faptul că nu se pot deschide dosare noi şi că nu poate fi vorba decât de dosare vechi, o evaluare a posibilităţilor este uşor de făcut.

Preşedintele Traian Băsescu ştie prea bine aceste lucruri, dar avea nevoie, probabil, de ceva care să acopere impresia proastă pe care a făcut-o conduita sa inconsecventă din ultimele luni. Un subiect tare, emoţional, cu impact la publicul naiv şi parcă dornic să fie amăgit încă odată.

Totuşi subiectul este serios şi e bine că cineva îl readuce, din când în când, în centrul atenţiei. Crimele din Decembrie ar trebui să fie discutate intens ca fapt moral-politic, ca eveniment limită, capabil să explice ceva din resorturile unei societăţi care s-a complăcut prea multă vreme într-o situaţie nedemnă. Atrocităţile din decembrie 1989 exprimă, în orice caz, stadiul real al unei lumi în care persoana umană era profund depreciată.