De ce îl urăsc profesorii pe Daniel Funeriu

Protestul de la Ministerul Educaţie a surprins nu atât prin natura revendicării cât prin modul de formulare. "Pentru noi, a spus la cald un preşedinte de sindicat (Anton Hadăr de la Alma Mater) primul obiectiv este demisia domnului Funeriu. Trebuie să scăpăm de viruşi. El este unul. Mai vedem după aceea".

Nu este pentru prima dată când se creează senzaţia unei dramatice incomunicări între ministrul Daniel Funeriu şi şcolile pe care le administrează. Faptul că este perceput ca un virus, sugerează, dincolo de ofensa premeditată, că ministrul Educaţiei trece drept un străin. Un străin într-un mod radical şi ireductibil.

Se pare că avem de a face aici cu o problemă de psihologie individuală. Dar cu siguranţă este mai mult decât atât. Ministrul educaţiei se plasează indiscutabil pe un plan cu totul distinct faţă de profesori, indiferent că e vorba de sistemul preuniversitar sau de cel universitar. El aduce cu sine un punct de vedere exterior sistemului românesc de educaţie, ceea ce îi conferă o anumită fermitate şi claritate, dar pe de altă pare îl privează de o înţelegere empatică a situaţiilor cocrete şi îl face cu totul nedigerabil.

Daniel Funeriu are faţă de societatea românească o anumită exterioritate care nu se trage neapărat din anii petrecuţi în Franţa în epoca formării sale universitare, ci din altceva mai profund. Într-o anumită privinţă la fel erau percepuţi ţărăniştii în primii ani de după 1990. Marginalizaţi complet în societatea comunistă, anonimizaţi, deşi fuseseră cândva figuri de prim plan, ţărăniştii au adus cu ei o experienţă personală şi un bagaj de gândire politică greu de împărtăşit. Ţărăniştii şi foştii deţinuţi politici nu participaseră la toate acomodările obişnuite ale societăţii, la presupoziţiile sale comune şi de aceea făceau o figură cu totul stranie. În destule privinţe, receptarea scriitoarei Hertei Müller este asemănătoare. După cum s-a văzut din reacţiile recente, ea este respinsă şi astăzi, pentru că, la rândul ei se găsise într-o exterioritate radicală faţă de societatea românească. S-a perpetuat pur şi simplu o stare de originară incomunicare.

Daniel Funeriu nu poartă cu sine nimic din dramatismul situaţiilor de mai sus, dar el dă dovadă cu siguranţă de o anume rigiditate tipică ţărăniştilor, de un mod de refuza pactizarea cu presupoziţiile locale şi, în cele din urmă, de o similară exterioritate.

Din punct de vedere politic însă situaţia e problematică. Pentru că, pe de o parte, proiectul de reformă şi stilul gândirii ministrului sunt cu siguranţă ceva pozitiv. România are nevoie de un punct de vedere din afară care să refuze conivenţele autohtone şi complicităţile infinite, are nevoie, cu alte cuvinte, de o anumită radicalitate. Se pare că în ţară nimeni nu mai poate face reforma, deoarece şi cei mai buni universitari sunt prinşi într-o reţea complicată de interese personale. Nu simpli veleitari, ci persoane de cea mai bună condiţie intelectuală se opun cu îndârjire reformei, căutând să-l expulzeze pe ministru ca pe un corp strâin.

Dar, pe de altă parte, ministrul nu pare să aibă resurse personale pentru a depăşi blocajul. El înţelege bine situaţia de principiu, dar extrerioritatea sa îl împiedică să înţeleagă un mod intim de funcţionare al unui sistem şi să acţioneze nu asupra unor pârghii mecanice, ci asupra unor resorturi vii. El se menţine aproape înspăimântat în marginalitatea sa iniţială şi temându-se de dialog pare să rămână închis în presupoziţii neverificate. Ce va ieşi de aici e imprevizibil, dar cu siguranţă lucrurile nu se află pe drumul cel bun.

Autor: Horaţiu Pepine
Redactor: Medana Weident