De la ajutoarele sociale pentru români la criza grecească

Pe de-asupra tuturor crizelor, plutește această întrebare: ce este Uniunea Europeană, o uniune de state naționale, fie ele și legate printr-o cooperare foarte strânsă, sau preambulul unui mare stat multietnic, după forma imperiilor medievale? Întrebarea subzistă în toate faptele. Recent ministrul de externe al Austriei, Sebastian Kurz, a provocat o mare indignare la București cu propunerea de diminuare a alocațiilor pentru copiii lucrătorilor români până la nivelul care se practică în țara de origine. În speță, ar fi vorba ca alocația de 160 de euro, pe care o plătește statul austriac, să fie redusă la 10 euro, cât este acum în România. Proteste pe toată linia: MAE emite un comunicat în care invocă ”principiile europene”, ministrul Muncii, Rovana Plumb se declară ”surprinsă și dezamăgită”, alți lideri de partid din coaliția guvernamentală îi asigură pe românii din străinătate că Guvernul va continua să lupte pentru drepturile lor, câteva ONG-uri au ripostat și ele. PNL a tăcut, poate pentru a se pune de acord cu declarațiile recente ale președintelui Klaus Iohannis, prin care se declara receptiv la aceste reforme.

Situația Greciei este, în esență, de aceeași natură. În timp ce Germania, Franța (în subsidiar) și Comisia Europeană pretind guvernului de la Atena un plan de rambursare a datoriilor, premierul Alexis Tsipras a cerut pe un ton înalt ca ”Uniunea Europeană să se întoarcă la principiile ei de bază: solidaritate, democrație și justiție socială”. În mod riguros, dacă UE are, cum spun francezii, ”vocația” de a deveni un mare stat multinațional, atunci datoria Greciei este datoria întregii Uniuni. Ideea e de altfel destul de veche, fiind vehiculată cu multă insistență de grupările stângii.

Proiectele de integrare mai avansată a țărilor euro propun fără excepție în versiunea de stânga mutualizarea datoriilor, ceea ce presupune, desigur, un buget comun. Revenind la problema care a iritat atât de mult în România, alocațiile pentru copii s-ar plăti în mod egal oriunde în Europa și nu ar mai exista nicio controversă, dar s-ar evita totodată încasarea dublă a alocațiilor, ceea ce este astăzi posibil. Așa cum observam, PNL a evitat să intre în controversa alocațiilor (cu un gând nemărturisit), dar nu am depistat la aceste grupuri nicioadată o gândire diferită de a PSD, căci e vorba de o gândire ”românească” în expresia ei cea mai populară. Toate partidele, fără excepție, și-au făcut un titlu de glorie din a apăra libera circulație a forței de muncă, știind prea bine echivocul pe care îl implică acest fapt. Toți politicienii români, inclusiv cei care se plasează în țară cel mai la dreapta, odată ajunși la Strasbourg pactizează natural cu grupurile stângii, mai tolerante de obicei cu migrația.

Sub acest aspect de ordin general, România este de partea Greciei, căci pretinde la rândul ei o mutualizare a poverii sociale în cadrul întregii Uniuni. Chiar dacă un oficial sau altul va exprima conjunctural poziții favorabile exigenței germane, sentimentul politic care animă pe români în chip nevăzut nu poate fi decât de partea sudului și a Greciei. Dacă pui față în față discursul lui Alexis Tsipras și pe cel al Rovanei Plumb remarci imediat că ele sunt perfect identice în ideea lor generală.

Singura excepție notabilă de la această unanimitate românească face președintele Klaus Iohannis care declara recent că dorește disocierea liberei circulații de ajutoarele sociale, și este foarte interesant de văzut dacă va reuși să-și apere punctul de vedere într-o ambianță politică cu înclinații cu totul contrare.

În fine, dacă admitem că UE nu aspiră cu adevărat să devină un mare stat multinațional, atunci Germania are dreptate să ceară fiecărei națiuni să-și plătească datoriile. Dar atunci au dreptate și britanicii cu dorința lor de a se proteja de o migrație excesivă. Sursa acestui scandal politic este suprapunerea a două sisteme de reguli și a două limbaje diferite. Pe de o parte s-a instalat în practica Uniunii o egalitate de tratament care vestește Europa unită, pe de alta se conservă în multe privințe jurisdicția exclusivă a statelor naționale. Ce este Uniunea: un hibrid cu funcțioare vădit defectuoasă sau un organism care cunoaște malformații pasagere în procesul creșterii sale?

Ar fi viabilă oare și o a treia posibilitate? Adică o stare intermediară, nici imperiu, nici uniune de state și care ar fi capabilă de o funcționare corectă? Realitatea ne arată că această speranță, nutrită de eurofilii moderați, se erodează pe zi ce trece. Tocmai această construcție hibridă (sau stare intermediară) este cauza apariției partidelor eurosceptice, care sunt tot mai clare și mai logice în revendicările lor. Căci, orice s-ar spune, este logic să spui că un stat ca Marea Britanie nu e dator să plătească alocații pentru copiii muncitorilor polonezi atâta timp cât aceștia au rămas acasă, în îngrijirea familiei și primesc alocații de la statul polonez. E perfect logic câtă vreme atribuțiile sociale ale statelor naționale rămân intacte. După cum este ilogic să pretinzi grecilor să-și plătească datoriile câtă vreme conservi discursul despre ”unitate și solidaritate europeană”. Nu ignorăm că partizanii optimiști ai unei formule intermediare au redefinit oportun termenul de ”solidaritate”, dar disocierile pe care ei le operează sunt greu de înțeles într-o lume tot mai polarizată.

Este caracteristic însă pentru politica românească faptul că evită discutarea acestor probleme în toate consecințele lor. În afara unor reacții privind chestiuni particulare, actorii politici din România se complac într-un soi de paradis al ignoranței asumate. Ei nu înțeleg sau simulează cu grație că nu înțeleg, ceea ce-i scutește de orice responsabilitate.