De la Barnevernet şi Moldova la lumea globalizată

Ştim că aplanarea crizelor multiple în care ne aflăm e obligatorie dacă nu vrem ca lumea europeană a democraţiilor şi statelor de drept să se scufunde definitiv.

Or, tocmai limitele noastre intelectuale, prejudecăţile şi erorile noastre logice şi aşarnarea cu care ne ataşăm, ca de un presupus colac de salvare, de clişee progresiste, ne amplifică problemele. Create de globalizare şi complicate de ciocnirea civilizaţiilor, la care ne-a condamnat globalizarea, aceste probleme nu se vor putea rezolva cu mijloacele pe care le avem la îndemână în Europa. Ori dacă vom continua să fim abulici. Şi nu le vom da de cap dacă ne vom perpetua lenea de a gândi, carenţele şi defectele intelectuale .

Atât conflictul iscat de confiscarea de copii de către Barnevet, cât şi confuzia care domneşte la Bucureşti privind tabăra ce-ar trebui să fie sprijinită în Republica Moldova ilustrează edificator unele din aceste carenţe.

În litigiul iscat de tratamentul, în aparenţă crunt, aplicat familiei Bodnariu, am auzit oameni de bine, câtuşi de puţin obscurantişti, antidemocraţi, ori antioccidentali, încercând să ia apărarea statului norvegian prin recurs la bilanţul excelent al statului scandinav în materie de drepturi ale omului. Or, acest bilanţ e la fel de puţin un argument valabil, precum e execrabila situaţie a violenţei în multe familii româneşti.

În chestiune nu e statistica maltratărilor. Fiindcă şi cea mai avansată ţară poate sări calul. În chestiune e lipsa revoltătoare de transparenţă şi de control democratic grevând criterii prea frivole şi proceduri de confiscare de copii amintind de ale unor regimuri totalitare. Iar aceste criterii şi proceduri au fost asumate de un stat, ori de o instanţă sancţionată de stat, amestecându-se excesiv de brutal în domeniul fin, psihologic şi cultural delicat şi juridic complex al drepturilor copiilor şi părinţilor.

Nu mai puţin grave îmi par erorile comise în analiza situaţiei din Republica Moldova. În lenea lor de a gândi, unii cred că, dacă varii actori optează pentru orientarea spre Moscova e suficient să alegi să susţii tabăra adversă, pentru că nu vei putea greşi. Cu atât mai mult cu cât anticipatele ar propulsa, potrivit sondajelor, forţe pro-ruse la putere. Or, faptul că forţele pro-ruse conduse de un Dodon ori Usatâi sunt, întâmplător sau nu, de partea demonstranţilor antiguvernamentali care solicită, împreună cu Platforma Civică Dreptate şi Adevăr, anticipatele, nu transformă subit fetida oligarhie în frunte cu Plahotniuc într-un executiv acceptabil.

Ori pe Maia Sandu într-un agent al Kremlinului. Realitatea tristă este că Germania, Franţa, Marea Britanie şi SUA au dormit adânc şi îndelung. Realitatea este că puterile occidentale au făcut ochi într-un târziu. S-au trezit abia în pumnii talibanilor, terorismului de tip ISIS şi ai intervenţiei lui Putin în Siria, respectiv în loviturile aplicate de molestările sexuale comise la Köln şi în zeci de alte oraşe germane de refugiaţi primţi anterior cu flori şi braţele deschise. Realitatea este că, în răstimp, Moscova, mai harnică, şi-a creat în Basarabia o situaţie de win-win. Una din care să n-aibă cum pierde, în timp ce corupţii corifei ai unora din partidele Moldovei pro-europene şi-au dat în petec, lăcomindu-se peste măsură.

Era greu de prevăzut ce se va întâmpla? Defel. Toată lumea a constatat, din vara anului 2012 încoace, faptul că România e condusă de o majoritate dominată de penali, care a încercat să se impună definitiv şi irevocabil, ba printr-un puci, ba prin atacul parlamentar generalizat din marţea neagră. A crezut oare cineva, în cancelariile occidentale, că în Republica Moldova situaţia ar fi mai bună? Atât de mare să fi fost naivitatea în vest? Hai să fim serioşi. De ce nu s-a întreprins nimic?

Spre a nu se pune paie pe focul disensiunilor cu Rusia. Din acelaşi motiv o parte a nevolnicei şi laşei elite apusene se crede îndreptăţită să susţină sotto voce şi cu teribile noduri în gât respingătoarea oligarhie marca Plahotniuc. Şi totuşi. Nici alungarea cu pietre a actualului executiv condus de Pavel Filip nu pare o idee prea fericită, de vreme ce istoria şi experienţa demonstrează că anarhia poate fi, la rigoare, chiar mai rea şi mai înspăimântătoare decât un regim reprobabil. Putem s-avem încredere în capacitatea moldovenilor de a alege just? Prea puţini au.

Nici criza migraţiei nu s-a ivit din senin. S-a produs abia după ce puterile occidentale s-au retras, lăsând Orientul la cheremul extremismelor, iar Angela Merkel a supraapreciat grav capacitatea de absorbţie a unui continent înspăimântat de terorism islamist. Dar care e sursa erorilor comise în serie, în ultimii ani, de elitele apusene? Am afirmat că actuala criză a refugiaţilor e, de fapt, una a democraţiilor, care se confruntă cu un atac de neîncredere generalizată în elitele lor politic corecte. N-ajunge să se dea vina, în context, pe propaganda rusă, care nu face, în mare măsură, decât să profite de pe urma mefienţei universale, exacerbând-o.

Am dat, recent, peste tezele lui Zygmunt Bauman. Nonagenarul sociolog britanic, de origine evreiască, a emigrat în anii 60 ai secolului trecut din Polonia comunistă, predă de multe decenii la Londra şi cunoaşte excelent lumea actuală. Ca autor al unei teorii despre „modernitatea lichidă”, caracterizată de inconsistenţa şi volatilitatea oricăror înţelegeri, Bauman n-a deplâns doar inegalitatea crescândă, ci şi „colapsul încrederii în lideri care nu sunt doar corupţi şi stupizi, ci şi inepţi”. Problema, potrivit lui, depăşeşte însă inepţia liderilor. Politicile naţionale şi, deci, democraţiile, afirmă el, n-ar mai putea soluţiona problemele puterii globalizate.

Am convingerea că lucrurile nu stau întru totul aşa. Puterea globală continuă să fie la îndemâna unor actori naţionali, de pildă a SUA şi a alianţelor lor. Îmi pare că lipseşte voinţa sistematic perpetuată şi transpusă de formatare democratică a globului. Şi conştiinţa că a forţa o politică postnaţională e la fel de nefiresc cu a cere unui sinucigaş să sară în ajutorul unui om pe cale de a se îneca. De ce ar face-o? Ce-ar fi de dorit? Un concert al naţiunilor libere. Care să se poată lipsi cândva de un dirijor.