De la Gastarbeiter la cetăţenia germană - povestea imigraţiei turce

Mustaţa îi stătea în drum. Undeva, pe drumul dintre cele două lumi, îndepărtându-se de cea veche, îndreptându-se către cea nouă, în care urma să trăiască de acum înainte, Dursun Güzel şi-a luat inima în dinţi, a intrat în toaleta trenului ce-l ducea de la Istanbul la München şi a tăiat-o. Fusese prima oară când o dădea jos şi, totodată, „primul meu pas spre integrare“, crede Dursun Güzel, râzând, acum, de cele petrecute în urmă cu 44 de ani.

Germania, gândea turcul pornit spre o nouă viaţă, este o ţară modernă, în care nu se poartă mustaţă. Era 21 septembrie 1968 iar trenul care făcea două zile până la destinaţie transporta turci din întreaga ţară. Auziseră că Germania caută muncitori - iar ei căutau muncă. Un acord pe două pagini

Economia Germaniei duduia, în anii 50 şi 60. Dar îi lipsea forţa de muncă. Au fost invitaţi, începând cu 1955, italienii; mai apoi, grecii şi spaniolii. La 30 octombrie 1961 a fost încheiat aşa-numitul „Acord de recrutare“ dintre Germania şi Turcia. Un document de două pagini, mai scurt decât contractul de muncă pe care aveau să îl semneze, la rândul lor, Dursun Güzel şi ceilalţi „gastarbeiteri“ cu mustaţă înainte de a porni către München.

Dursun Güzel are, astăzi, 68 de ani. În Sivas, provincia din Anatolia Centrală de unde provine, avusese un loc de muncă sigur, la stat, plătit mai bine decât în economia de piaţă: era angajat al căilor ferate. Soţia sa, cu care avea deja doi copii, era pentru a treia oară însărcinată când tânărul, pe atunci, Dursun a luat decizia de a pleca în Germania, pe urmele fratelui său, emigrat deja în 1964.

Un frate care, muncitor necalificat fiind, câştiga în Germania mai mult decât un angajat la căile ferate de stat din Turcia – şi care povestea neîntrerupt, în săptămânile lungi de concediu petrecute vara în ţara natală, despre incomparabil superioarele condiţii de viaţă şi muncă.

Dursun nu a avut nevoie de două invitaţii, când fratele din Germania l-a anunţat că i-a găsit ceva de lucru: venitul de acasă nu îi mai ajungea pentru a-şi plăti datoriile către societatea de construcţii cu care îşi ridica locuinţa proprie; pentru a duce visul la capăt, avea să plece să muncească în Germania.

Străzile de aur ale Germaniei

A fost, de fapt, visul cu care au plecat mai toţi turcii spre Germania. Conform ciferlor oferite de fundaţia Centrul pentru Studii Turce şi Cercetarea Integrării, din Essen, până în 1973, când Germania a decis întreruprerea acordului de recrutare, în Republica Federală veniseră din Turcia 867.000.

Recrutările se făcuseră în birouri special organizate de către autorităţile tuce, Germania plătindu-le oficialităţilor de la Ankara o taxă de procesare a dosarului fiecărui candidat în parte. Aceştia din urmă au fost verificaţi medical al Istanbul – din cap până-n picioare. „Ne-au căutat medicii în gură şi în chiloţi“, îşi aminteşte Dursun Güzel.

Sănătos-tun, Güzel a lucrat în primii săi ani de „gastarbeiter“ în construcţia de drumuri, îm Baden-Württemberg; mai apoi s-a mutat la un mare constructor de maşini. Auzise, în Turcia, că şoselele Germaniei sunt făcute din aur. Realitatea se va fi fost dovedit a fi, desigur, alta.

Munca era mai grea decât ceea ce făcuse până atunci la căile ferate. Dar avea nevoie de bani, pentru casa aceea la care visase, când a plecat din Sivas. Ajuns pentru prima oară îndărăt în Turcia, în concediul din 1970,
avea deja puse deoparte 8000 de mărci. Pentru o casă îi trebuiau, însă, de trei ori mai mulţi. Şi mai avea şi datoriile pe care trebuia să le achite.

Reîntregirea familiei

Dursun Güzel a fost doar unul dintre mulţii imigranţi turci din Germania care aveau să se lămurească, încet dar sigur, că nu se vor mai întoarce prea curând în Turcia. S-a mutat la Berlin şi, în 1971, şi-a adus şi şi soţia. Copiii au rămas la rudele din Sivas, cărora le trimiteau periodic bani. Mulţi bani. Dar banii nu puteau înlocui, în viaţa copiilor, absenţa părinţilor. La sfârşitul deceniului, familia Güzel trăia reîntregită la Berlin; tristeţea provocată copiilor prin absenţă încă îl mai doare pe tatăl Dursun.

Asemeni familiei Güzel, mulţi angajaţi turci şi-au adus, la sfârşitul anilor 70, copiii în Germania. Legislaţia referitoare la străini se modificase în 1965, contractele cu durată limitată încheiate iniţial şi permisele de şedere prelungindu-se. În 1973 a fost stopată campania de recrutări dar dreptul de reîntregire a familiei a rămas în vigoare. Turcia traversa cel de-al treilea puci militar, astfel că cine a putut şi-a scos copiii din patria instabilă şi nesigură. Cineva avea să fie, însă, luat prin surprindere de evoluţii. Anume, cercurile politice germane erau total nepregătite pentru noua situaţie, explică Yunus Ulusoy de la Centrul pentru Studii Turce. Pentru copiii gastrabeiterilor turci au fost organizate clase pregătitoare „care, într-o bună măsură, semănau cu clasele din satele anatoliene, în care copii de diverse vârste stăteau în aceeaşi încăpere iar un dascăl turc le preda în limba turcă“, povesteşte Ulusoy, trecut, el însuşi, printr-o asemenea experienţă.
Clasele trebuiau să fie doar nişte refugii până la întoarcerea în Turcia, comentează cercetătorul în probleme de migraţie. Dar la întoarcerea în Turcia nu se mai gândea nimeni.

Stimuli pentru repatriere

Guvernul condus de Helmut Kohl a încercat să stimuleze plecarea străinilor îndărăt spre propriile ţări de origine cu o primă de repatriere. Între 1982 şi 1985, peste 300.000 de turci au părăsit, astfel, Germania cu riscul asumat de a pierde dreptul de revenire. Primii plecaţi au avut probleme serioase în a se readapta acasă - iar cei rămaşi au tras învăţăminte. Visul de a strânge bani şi a se întoarce acasă avea să fie abandonat: Viaţa "gastarbeiterilor" turci se reorientase, gravitând în jurul ideii unui viitor în Germania, conchide Ulusoy.

A fost şi cazul lui Dursun Güzel. De la sfâşitul anilor 80, când a luat decizia de a rămâne definitiv, a mai discutat o singură dată, cu familia, despre această temă – după reunificarea Germaniei. Nu mai era în cea mai bună formă fizică iar birocraţia muncii era sâcâitoare. Au venit şi atacurile rasiste de la Rostock, Mölln şi Solingen. Familia a decis atunci să rămână la Berlin. Şi nici nu regretă. Turcii din Germania au fost, decenii la rând, surse de valută şi factor dezvoltator pentru ţara lor natală. Între timp, economia turcă a crescut enorm iar Turcia chiar a început să investească în Germania. Valul migraţionist aproape că s-a oprit. Mai sunt încă soţi sau, mai exact, soţii care vin din Turcia. Dar, din datele centrului de la Essen, după 2005 au migrat mai mulţi turci dinspre Germania înapoi spre casă decât invers.

Doar în ultimii cinci ani, 31.000 de tineri crescuţi şi educaţi în Germania
au ales să se mute în ţara părinţilor lor, pentru că şansele ce li se oferă pe piaţa turcă sunt mai mari decât în Germania – şi, aceasta, într-o perioadă în care Germania este în căutare disperată de specialişti.

Unde mi-e bine, acolo mi-e patria

Dursun Güzel a avut un motiv serios să rămână la Berlin: chiar dacă viaţa nu este chiar uşoară, aici se simte liber. Patria lui este Berlinul – o spune fără nici o clipă de reţinere. În Sivas poate ajunge oricând, în câteva ore.

Cele două fete ale sale şi băiatul au, între timp, copii - şi, pentru fiecare dintre ei, acasă este la Berlin, povesteşte Dursun Güzel, mângâindu-şi mustaţa căruntă. „Am lăsat-o să crească. Fiica cea mare mi-a spus că un bunic care se respectă trebuie să aibă mustaţă“.