De la scandalul tramvaielor la asigurările obligatorii de locuinţe

Curtea Constituţională va judeca în curând o contestaţie formulată împotriva legii de asigurare obligatorie a locuinţelor. Aşteptările publicului sunt mari, căci obligativitatea acestei măsuri este resimţită, de multă lume, ca abuzivă şi discriminatorie. Nu toate casele au aceleaşi riscuri, aşa încât uniformitatea obligaţiei pare nejustificată. Să observăm însă, până când dosarul va intra pe agenda Curţii, că asistăm la un subiect care opune pe cetăţeni puterii legislative. Au fost multe cazuri de felul acesta care au condus la Curtea Constituţională la o preţioasă jurisprudenţă, dar prea puţin cunoscută din cauza rolului ”politic” cu care a fost investită Curtea în anii din urmă.

Curtea Constituţională nu ar trebui să arbitreze jocul politic. Rolul ei fundamental, aşa cum a fost definit în ordine istorică, este acela de a împiedica puterea legislativă să legifereze abuziv împotriva principiilor constituţionale. Lucrul acesta reiese cu evidenţă fie şi dintr-o sumară evocare istorică.

În România controlul constituţionalităţii legilor a fost atribuit prima dată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin Constituţia din 1923. Dar practica fusese instituită prin precedentul creat în 1912. Societatea de Tramvaie din Bucureşti a obţinut în 1909 de la Consiliul Comunal al Capitalei concesiunea pentru construirea unei reţele electrice de tramvaie, menite să înlocuiască vechile linii cu vagoane trase de cai. Concesiunea fusese aprobată de guvernul liberal condus de Ion Brătianu, dar, după venirea la putere a conservatorilor, proiectul a fost blocat.

A fost un teribil scandal politic, care a mobilizat cele mai importante figuri ale partidului conservator, Alexandru Marghiloman şi P. P. Carp. Al. Marghiloman, ca ministru de interne, a oprit lucrările, acuzându-i pe liberali că au cedat concesiunea pe termen nelimitat unor particulari, care nesocotesc interesul public.

Negustorii de pe Lipscani şi Gabroveni se plânseseră că noile linii le încurcă comerţul, după cum alţii deplângeau faptul, că tramvaiul urma să treacă pe Calea Victoriei prin faţa Palatului Regal, desfiinţând sau îngustând trotuarele.

În sfârşit, ca să ofere acoperire legală acţiunilor sale, Al. Marghiloman a iniţiat o nouă lege care modifica statutele Societăţii de Tramavaie, permiţând totodată muncipalităţii să modifice acţionariatul.

Este instructiv să arătăm că atunci, pe la 1900 şi ceva, România nu reuşea să-şi rezolve singură disputele şi cerea consultanţă unor pretigioşi jurişti din străinătate, exact la fel cum astăzi se cere opinia Comisiei de la Veneţia. Conservatorii solicitaseră opinia unor jurişti din Franţa şi Italia, care le confirmaseră punctele de vedere, după cum liberalii obţinuseră opinia unui eminent profesor de la Berlin, care considerase, dimpotrivă, că Societatea de tramvaie fusese constituită perfect legal.

Este însă iarăşi notabil că litigiul şi-a găsit în cele din urmă soluţia în cadrul Justiţiei din România. Tribunalul din Ilfov a admis excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Societatea de tramvaie împotriva legii lui Al. Marghiloman, creând totodată o preţioasă jurisprudenţă. Scandalul politic s-a stins şi a fost dat uitării, dar din punct de vedere juridic s-a creat o practică de avangardă, care avea să fie preluată de Constituţia din 1923. De atunci controlul constituţionalităţii legilor a revenit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Instituirea în 1991 a unei Curţi Constituţionale ca autoritate autonomă şi investirea ei cu puteri depline prin Constituţia din 2003 a fost de natură să creeze confuzii cu privire la adevărata menire a acestei autorităţi, care a devenit, aşa cum a spus cineva, ”a treia cameră a parlamentului”. Reputaţia însăşi a Curţii a avut de suferit, punând în umbră o jurisprudenţă valoroasă creată în urma excepţiilor ridicate în Justiţie.

Dar un caz cum e acela al asigurărilor obligatorii ale locuinţelor repune Curtea în rolul ei firesc, acela de a cenzura puterea legislativă. Chiar mai înainte de a vedea cum va soluţiona contestaţia, putem spune că, prin aceste cazuri, Curtea revine la funcţiile sale fundamentale.