Deficitul de recunoaştere

Ministrul Afacerilor Europene, Leonard Orban, discutând despre criza din domeniul fondurilor structurale, a spus că imaginea Ropmâniei este mai rea astăzi la Bruxelles decât este în realitate şi că, din această pricină, a apărut o reacţie critică supradimensionată. În aceste împrejurări, a explicat el, se manifestă "o exigenţă sporită, care conduce permanent la un risc de întrerupere sau suspendare de plăţi."

Dacă ne amintim bine, Leonard Orban spunea ceva asemănător şi în 2003-2004, atunci când România se străduia să încheie negocierile de aderare la UE şi când, din poziţia de adjunct al negociatorului şef, punea reticenţele Comisiei Europene privitoare la sistemul judiciar pe seama unor considerente ”politice”. Sensul acelor afirmaţii era că, în realitate, situaţia României era mai bună decât ar fi lăsat-o să se vadă anumite interese partizane la nivel european.

Dar discursul acesta care revine peste ani, aproape neschimbat, nu-i aparţine în exclusivitate, fiind practicat, în diferite chipuri, de toţi demnitarii români la nivel înalt. Preşedintele Traian Băsescu şi miniştrii săi de externe au susţinut, fără încetare, că România este mai bine pregătită să adere la Schengen decât sunt dispuşi să accepte liderii europeni sau, cu alte cuvinte, că imaginea României este mai rea în ochii lor decât este ea în realitate. De asemenea, miniştrii justiţiei au cerut ridicarea MCV-ului, care prin însăşi existenţa sa ar perpetua asupra României o imagine mai rea decât ar fi ea în realitate.

Problema este serioasă, căci recurenţa acestor afirmaţii în situaţii diferite arată că una dintre marile probleme psihologice ale României este deficitul de recunoaştere. Subiectul depăşeşte cu mult politica, căci scriitorii români, care prin succesul lor îndrăznesc să aspire la o distincţie mai înaltă, deplâng lipsa de recunoaştere internaţională a culturii româneşti în anamblu. Un discurs recurent în paginile publicaţiilor de cultură susţine că imaginea literaturii române nu este pe măsura realităţii. Dacă nici un scriitor român nu a primit un premiu Nobel ar fi şi pentru că România în ansamblu nu se bucură de suficientă recunoaştere. Am lăsat deoparte versiunea patologică a acestui sentiment de frustrare, aceea care exaltă, compensatoriu, preeminenţa, dacă nu chiar superioritatea de esenţă a culturii române.

Frustrarea aceasta are însă o dialectică complicată. Astăzi preşedintele Traian Băsescu şi partizanii săi deplâng pierderea recunoaşterii internaţionale prin acţiunile politice ale USL. Desigur că există şi un calcul în aceste declaraţii care caută să-i delegitimeze complet pe adversari. Calcul există şi în replica militanţilor USL care încearcă să minimalizeze dificultatea în care se găsesc.

Dar remarcabil este că nu asistăm la o polemică internă pe teme fiscale, constituţionale, europene şamd, ci aproape exclusiv la reproşuri legate de punerea în pericol a recunoaşterii externe. Recunoaşterea (cu siguranţă necesară) pare că funcţionează ca obiectiv politic în sine, ca proiect de partid, ca şi cum un scriitor ar scrie fiecare pagină cu gândul la premiul Nobel.

Acest lucru nu este însă cu putinţă. Scrisul îşi are exigenţele sale interne care nu au nicio legătură cu recunoaşterea, chiar dacă la capătul său succesul intervine ca final fericit. Tot aşa politicienii români s-ar cuveni să pună o clipă în paranteze obsesia pentru recunoaştere şi validare externă şi să se dedice acelor exigenţe interne ale politicii, legate cu precădere de devotament faţă de binele public, moderaţie şi curaj în situaţiile grele.

Iar la capătul acestui efort s-ar putea să se profileze ca final fericit recunoaşterea însăşi.