Demianiuk - condamnat dar eliberat!

Pe bună dreptate, dacă avem în vedere cazul în speţă, cele 28.000 de motive pentru care a fost judecat în mai multe rânduri, contextul istoric al traducerilor sale în justiţie şi complexa judecată morală stând la baza condamnării lui.

Începută în SUA şi continuată în Israel, lupta nonagenarului ucrainean Ivan Demianiuk cu justiţia pare să fi luat sfârşit joi, la München, într-un tribunal german, după decenii de la declanşarea ei. Omul care s-a aflat ani la rând în capul listei de criminali nazişti căutaţi de Simon Wiesenthal a fost condamnat la 5 ani de închisoare, fiind găsit vinovat de complicitate la asasinatele în masă comise la Sobibor. Un sfert de milion de evrei şi-au găsit aici moartea, ucişi fiind, cu mic cu mare în acest lagăr de exterminare nazist.

Dar trebuia totuşi condamnat Demianiuk doar pentru că a păzit acest lagăr? Putea el, un "travniki" oarecare, face altceva decât să-ncerce să-şi salveze pielea, angajându-se să colaboreze cu nemţii? În fond, fusese încorporat de ruşi în armata roşie, în 1941, pentru ca apoi să fie luat prizonier de trupele hitleriste. Ar fi murit probabil de inaniţie, dacă n-ar fi acceptat colaborarea, pentru că hitleriştii i-au lăsat în genere să moară de foame pe aceia dintre prizonierii de război sovietici nedispuşi să trădeze şi să întoarcă armele.

Pe această linie argumentase avocatul apărării, Ulrich Busch, din unghiul căruia Demianiuk n-ar fi avut de ales. Ar fi murit de foame sau ar fi fost împuşcat de nazişti, dacă li s-ar fi opus.

Pe de altă parte e clar că, fără contribuţia esenţială a paznicilor din fabricile morţii edificate de nazişti în Polonia, uciderea în masă a evreilor ar fi eşuat. Iată motivul pentru care Elan Steinberg, reprezentant american al victimelor Holocaustului, a salutat verdictul Curţii din München, calificându-l ca expresie „a unei datorii împlinite a umanităţii faţă de memoria victimelor, celor torturaţi şi ucişi”.

În fond, destui travniki au ales calea onorabilă de a evada şi de a se repatria (plătind, de regulă, cu ani grei de temniţă în Gulagul sovietic).

Mulţi auxiliari ucrainieni, şi Demaniuc face parte dintre ei, au preferat să asiste maşinăria exterminatoare nazistă în cea mai monstruoasă crimă comisă vreodată în istorie. Nu puţini au făcut-o cu nedisimulată plăcere şi adesea, îmbogăţindu-se considerabil, din ceasurile şi dinţii de aur ai victimelor lor.

Cazul Demianiuk a iscat mari emoţii nu doar din pricina proporţiilor crimelor comise la Sobibor şi în alte lagăre de exterminare naziste. În fond, Demianiuk fusese condamnat în Israel la moarte, fiind considerat identic cu terifiantul criminal purtând porecla de „Ivan cel groaznic”, un gardian al lagărului de la Treblinka. După prezentarea unor probe suplimentare, Curtea Supremă a statului evreu dispusese eliberarea sa.

Revenit în America, ţară în care emigrase la începutul anilor 50, Demianiuk se văzuse extrădat în 2009 în Germania federală.

Ţară care, spre ruşinea ei, omisese să-i ancheteze, să-i judece şi să-i condamne pe alţi gardieni, germani sau străini, ai lagărelor de concentrare şi de exterminare naziste înainte de a-i intenta ucraineanului procesul de la München.

Toate acestea, numărul redus al mărturiilor credibile şi-al probelor, precum şi vârsta foarte înaintată, cuplată cu starea de tot precară a sănătăţii inculpatului au complicat mult audierile.

E bine că judecătorii n-au căzut în capcana întinsă de avocatul apărării. Chiar dacă soarta prizonierilor de război sovietici ajunşi să fie capturaţi de nazişti era, de regulă, înfiorătoare, Demianiuk ar fi trebuit să facă totul pentru a evita să devină complice la crime în masă. Salvarea propriei vieţi cu preţul uciderii altora e intolerabilă.

Deşi regretabil, e totodată de înţeles că, după necesara sa condamnare, i s-a dat drumul. Niciodată nu i s-ar fi putut lua lui Demianiuk toate cele 28.000 de vieţi, la uciderea cărora s-a făcut complice. Apoi, justiţia unui stat civilizat nu poate să nu ţină seama de anii de detenţie preventivă, de vârsta şi de bolile unui individ osândit.

Dar condamnarea lui, fie şi tardivă, fie şi doar simbolică, e o veste bună. Lecţia pe care o transmite e clară. Nimeni nu se poate erija în stăpân peste vieţi şi peste morţi, chiar dacă-şi riscă propria existenţă. În plus, crimele Holocaustului - oricât de neînsemnată ar fi fost poziţia de atunci a făptaşilor - sunt imprescriptibile şi nici o ţară civilizată nu are dreptul să omită să le judice şi să le condamne.

Autor: Petre M. Iancu
Redactor: Robert Schwartz