Democraţia şi capitalismul - criza unui cuplu ideal

Vremurile sunt prea agitate acum pentru a permite unei dispute intelectuale în jurul relaţiei dintre democraţie şi capitalism să ia proporţii istorice. Totuşi mijesc în paginile unor reviste şi în foiletoanele din occident, germenii unei reflecţii profunde şi foarte critice la adresa atotputerniciei pieţelor, agenţiilor de rating şi nu în ultimă instanţă, a băncilor. Atotputernicie care poate fi interpretată ca un proces degenerativ al democraţiei, intrată într-o nouă fază - cea a post-democraţiei.

Cartea profesorului britanic Colin Crouch, intitulată „Postdemocraţia”, explică pe larg şi fără „parti pris-uri" ideologice această „involuţie”, întrevăzînd însă şi viitoare căi de ieşire din impas. De pildă, readucerea băncilor în ograda statului, apariţia în noul sistem de relaţii economico-financiare a unor semanteme cu rezonanţă morală, precum responsabilitate, siguranţă, în loc de hegemonia pieţii, deregularizare.

Pentru un nou codex moral în finanţe şi economie pledează şi Josef Stiglitz, laureat al Nobelului pentru Economie, asumîndu-şi chiar riscul de a fi cotat drept stîngist sau neo-marxist de apologeţii neo-liberalismului, aceştia din urmă ocultînd faptul că excesele libertăţii pieţei pot alimenta deopotrivă bunăstarea unora şi inegalităţile crase de şanse şi, în consecinţă, neliniştile sociale.

Soluţiile de ieşire din criza datoriilor în care au intrat unele state membre ale Uniunii Monetare, propuse de FMI, au nu numai un gust amar dar impun pe deasupra pacientului deja slăbit, o nouă dietă, încă mai drastică decît prima. Este ceea ce s-a întîmplat în cazul Greciei.

In sine salutară, ideea ex-premieurului Papandreou de a recurge la un instrument plebiscitar, întrebînd poporul dacă acceptă sau nu planul de salvare prescris de partenerii europeni, a fost fireşte dictată şi de calcule politice strict individuale.

Dar nu acest din urmă fapt, care poate la fel de bine să fi fost şi primul imbold de a recurge la referendum este cel care a declanşat o consternare generală în capitalele europene şi în metropolele bancare, mergînd pînă la a-i declina lui Papandreou „uzul raţiunii”. Jongleur abil, cîtuşi de puţin lipsit de simţul realităţii, confruntat cu valul de oripilare generală, fostul prim ministru elen şi-a abandonat ideea, fiind ulterior obligat să renunţe şi la mandat.

Analiştii politici şi chiar filozofii, au pornit însă imediat în căutarea cauzelor care au stîrnit perplexitatea mai marilor zilei. Alarmat, Frank Schirrmacher, editorialistul-şef al cotidianului conservator FRAKNFURTER ALLGEMEINE ZEITUNG, afirmă nici mai mult nici mai puţin că un lider care supune aprobării poporului măsura ce trebuie luată devine pur şi simplu o ameninţare la adresa Europei. Aceasta ar fi, în linii mari, în viziunea editorialistului, mesajul  lansat de pieţele financiare şi de Bruxelles la auzul  iniţiativei lui Papandreou. Cotidianul THE TELEGRAPH relatează chiar o anecdotă care a circulat instantaneu în cercurile financiare şi în cabinetul de la Londra: ar fi preferabil ca în Grecia să se instaleze o dictatură militară, ţările cu o juntă militară la conducere neavînd voie să mai facă parte din Uniunea Europeană. Însă mai grav decît cinismul finanţiştilor este repulsia responsabililor europeni faţă de acest străvechi instrument democratic. Ea dezvăluie, scrie Schirrmacher, că în lupta dintre politic şi economic, politicul a pierdut deja masiv teren iar faptul că Papandreou, chemat la ordine de Merkel şi Sarkozy, a renunţat la năstruşnica idee a referendumului, confirmă din plin teama Europei de vocea poporului.

La doar cîteva zile după intervenţia publicistică a lui Schirrmacher în favoarea recuperării de către politic a terenului pierdut în faţa economicului, filozoful Jürgen Habermas, reputat şi pentru o anumită propensiune spre ideile stîngii, semnează în acelaşi ziar un comentariu la tezele emise de editorul conservator ale cărui păreri îndeobşte nu le prea degustă.

De astă dată însă, Habermas subscrie la ele sub titlul Salvaţi demnitatea democraţiei! Morala cinică a întregii drame elene ar fi următoarea: mai puţină democraţie ar fi în beneficiul pieţelor. Iar politicienii sunt supuşi unei probe de rezistenţă între doi poli opuşi: pe de-o parte forţele dezlănţuite ale unui capitalism financiar sălbatic pe care ei înşişi l-au lăsat să iasă din laţul economiei reale, pe de alta, lamentaţiile propriilor alegători care-şi văd  planurile de viaţă date peste cap de nerespectarea promisiunilor de dreptate socială, făcute în campaniile electorale democratice. Dincolo de o funciară tensiune existentă latent sau acut între capitalism şi democraţie, pe care o explică teoretic în treacăt, revenind la zi, Habermas întrevede în dezastrul elen un avertisment asupra riscurilor căii postdemocratice pe care Merkel şi Sarkozy s-au angajat. Filozoful nu întrevede pe termen lung altă soluţie spre a scăpa politicul din chingile economiei decît o regularizare a băncilor şi pieţelor bancare, promisă după prima criză, cea din 2008, dar nerespectată nici pînă azi. De aceea par a avea dreptate cei care susţin că după criză este înainte de criză.

Autor: Rodica Binder 

Redactor: Petre M. Iancu